Un altfel de băiat rău

Capitolul 47

Capitolul 47- Nu va exista o dată viitoare

Dorm atât de profund, încât aproape că nici nu-mi dau seama de continuitatea zgomotoasă a sunetelor înăbușite ce-mi alunecă prin ureche, spre timpane. Fruntea și vârful nasului mi se încrețesc ca la comandă, simțindu-mi bătăile de inimă accelerând pe măsură ce funcțiile organismului prind din senin viață, și am nevoie de câteva secunde pentru a mă putea dezmetici cât de cât. Flutur din gene, simțind o presiune teribilă peste masele de carne și oasele amorțite, și-mi mijesc pe jumătate adormită ochii prin semi-obscuritatea ce pare a mânca din jurul meu. La început, nu percep nimic în afară de pulsul ce-mi vâjâie în vâltori răsunătoare prin urechile țiuitoare. Abia câteva secunde mai târziu, când mintea mi se mai limpezește și reușesc să deosebesc piesele de mobilier din biroul lui Nikolas devin conștientă de valul neîncetat de gângureli ce par a șerpui pereții, trimițându-mi fiori reci de-a lungul picioarelor. Mă ridic în șezut, simțindu-mi membrele ca de un plumb neclintit, și-mi mut atenția spre dâra de lumină ce pâlpâie pe dedesubtul cadranului de la ușa micii băi.

Simțurile îmi intră în mai puțin de o clipă în alertă în secunda în care îmi mut privirea spre spațiul gol din stânga mea, constatând absența celui de lângă mine. Mă ridic atât de repede pe ambele picioare, încât presiunea sângelui mă amețește câteva frânturi de secundă, aducându-mi o oarecare durere surdă în locurile în care încă mai am bandajele. Ignor senzația de înțepături multiple, și-mi târăsc pașii până în dreptul ușii de la baie, numai pentru a constata cu indignare că este închisă de pe partea cealaltă. Apăs în zadar pe mânerul metalic, ciulind urechile pentru a sesiza cum niște bombăneli înfundate se fac auzite de dincolo de bucata de lemn. Înghit în sec, simțind gustul amărui de pe limbă, și bat de câteva ori cu reținere.

— Nikolas? Ești ok?

Preț de câteva clipe, am impresia că totul e doar o închipuire a minții mele, căci nimic nu se petrece. Zgomotele încetează, liniștea seacă și apăsătoare a nopții începe să-mi sfârâie în timpane, și mai c-aș putea gândi c-am ajuns somnambulă sau ceva dacă nu s-ar auzi o mișcare de dincolo de ușă.

— Sunt în regulă, diLauren. Mergi înapoi la somn.

Îmi presez mai bine buricele degetelor peste suprafața rece a ușii. Vocea sa e groasă și tăiată, ca și cum răgușeala i-ar zgâria corzile vocale și ar face să pară că vorbește dintr-un tunel ce-i propagă cu greutatea glasul până la mine. Un alt sunet de înecare se face auzit, de data asta pe o tonalitate mai joasă, ca și cum ar încerca să îl suprime dinadins, însă nu reușește, auzind sunetul dureros de clipocit al apei câteva clipe mai târziu. Lovesc din nou ușa, mai mult din instinct, cu inima ajunsă acum cât un purice în colivia coastelor. Mai mult ca sigur îi este rău după ceea ce a băut în seara asta.

— Nikolas, deschide, te rog... Lasă-mă să te ajut.

Niciun răspuns. Fruntea mi se strânge odată cu accelerarea pulsului. Îmi pot da seama cât de stăpân de sine vrea să arate în totdeauna, însă acum chiar nu este cazul să o facă pe durul și se facă că nu mă aude. Nu reușesc însă să clintesc ușa din loc, așa că senzația greoaie de neputință mă sugrumă încet, aducându-mi o neliniște teribilă în piept. Mă îmbătasem și eu în urmă cu vreo doi ani la ziua de naștere a lui Jade, și de atunci am jurat că nu am să mai fac prostia asta vreodată cât voi trăi. Chinul din acea seară, până dimineață când oricum mă trezisem vai de mine îmi va rămâne pentru totdeauna întipărit în minte. Nu vreau să treacă și el prin asta, nu de unul singur, cel puțin.