Coroana Monocroma

Capitolul II ~ Porumbelul și dragonul

Capitolul II ~ Porumbelul și dragonul

       Caii mergeau la pas, ținându-se cât mai aproape de trăsură. 

      Prințul Calen se afla în fața tuturor. Cu cât înaintau mai mult pe drum, cu atât zâmbetul lui era din ce în ce mai mare Avea statura dreaptă, iar la șold îi atârna o sabie ce se bătea de piciorul lui când armăsarul lui, Izin, făcea pași.

       Lyn știa tot ce se putea știi despre Valeria, faima lor pentru bătăliile purtate ș ifelul oamenilor de a fi, și totuși nu se putea gândi la nimic altceva decât la timpul pe care avea să îl mai petreacă aici de acum încolo. Desigur, s-ar fi putut întoarce oricând și-ar fi dorit în Eurielle, s-ar fi putut duce acasă, dar nu voia să fie undeva unde Iris nu ar fi fost. Nu putea să stea departe de ea nici dacă și-ar fi dorit. A făcut această greșeală o dată, și nu neapărat din vina ei, însă nu avea să o mai repete. Acasă era unde era și prietena ei cea mai bună și nimeni nu i-ar fi schimbat acest gând.

       Abia aștepta să ajungă să călărească prin păduri, până la mare și înapoi, zburând alături de calul său. Voia doar să simtă din nou biciuirea aerului pe obrajii ei și sentimentul liber pe care îl avea, după atâtea zile în care stătuse țintuită pe bancheta trăsurii.

       Trase o gură mare de aer și expiră adânc, simțindu-și pieptul din ce în ce mai strâns cu cât se apropia mai mult de castelul regelui. Știa că va fi cu un pas mai aproape de libertatea pe care și-o dorea, deși era pe pământ străin, oarecum. Însă mai știa că până atunci trebuia să treacă prin toate formalitățile care se cuveneau.

       Lyn își miji ochii când ieșiră din pădure pe un drum frumos amenajat și lung ce ducea către palatul regelui din centrul poienii pădurii. Se vedeau turnurile imense îndreptate în sus, despicand cerul în mai multe bucăți de sticlă, iar în vârful acestora se aflau steaguri cu însemnul Valeriei, dragoni argintii ce străluceau în lumina soarelui de amiază. De pe undeva de la jumătatea drumului, caii începură să pășească pe un covor imens închis la culoare, din catifea, pe care erau lăsate în urma lor copitele și urmele trăsurii și trâmbițe cântând vesel începură să se audă.

       Cu cât se aproiau mai mult de castel, cu atât Lyn vedea mai multe detalii și nu avea cum să nu vadă zâmbetul imens al lui Calen și privirea din ochii lui atât de familiarizată cu imaginea castelului de pe colina poieniței.

       Trecuseră pe sub o boltă de piatră peste care creșteau flori minunate, roșii, albastre și albe, ca mai apoi să înceapă să treacă pe lângă slujitori ce își plecau capetele în fața lor, gest la care Lyn se încruntă. Nu îi plăcuse niciodată acest fel de respect pe care servitorii îl aveau față de vița nobilă sau regală. Arătau prea ca niște câini ce arătau supunere. Cele mai multe erau femei, îmbrăcate în hainele bune de servitoare pe care le aveau. Mai erau și câțiva copii ce aruncau cu flori pe covorul de catifea, apoi fugeau și se ascundeau în spatele fustelor servitoarelor sau a unor doamne de la curte.

       Lyn realiză în final cum Calen îl opri pe Izin, apoi descălecă. Îi urmă mișcările, oprindu-l pe Bremen lângă Izin, descălecă, iar după ce mângâie armăsarul pe bot, se apropie de Calen, stând cam la un pas sau doi în spatele lui. Calen îi aruncă un zâmbet pe care Lyn îl ignoră, spre neplăcerea prințului, uitându-se la mulțimea din fața lor.

       Castelul într-adevăr era imens, cu mai multe aripi și mai multe clădiri decât s-ar fi așteptat. Nu putea să spună în care parte erau ținute grajdurile la care încerca cu disperare să ajungă și nu știa pe care parte ar fi fost camera ei, dacă ar fi avut vedere înspre orașul aflat de partea cealaltă a pădurii, spre vest, sau privea spre nord, către mare. Ar fi vrut totuși să vadă întinderea apei de la fereastra ei și să fie cât mai sus, cât mai aproape de stele, sub lumina lor, așa cum îi plăcea. Dar erau atâtea ferestre, încât nu știai care sunt cele ale camerelor și cele ale sălilor mari, toate imense în geamul cărora se reflecta lumina soarelui.