Coroana Monocroma

Capitolul XXIV ~ Pe un pat de flori și lacrimi

Capitolul XXIV ~ Pe un pat de flori și lacrimi

Micul iepure începu să își miște botul dintr-o parte în alta, în timp ce fetița cu părul negru și ochi albaștri îl lăsă pe covorul din camera ei imensă din castel. Schiță un zâmbet când văzu că piciorușul lui se simte mai bine după ce fusese rupt. Îl găsise în pădure cu săptămâni în urmă și îi fusese atât de milă de el încât îl luă în brațe și îl aduse acasă. Știa că tatăl ei s-ar fi supărat dacă ar fi văzut-o aducând un animal sălbatic în casa lui, însă ea reuși să se ascundă de el. Îngriji iepurele și îl ținuse la ea în cameră până în ziua aceea.

-Așa, spuse Cinthya începând să alinte animăluțul cu blănița albă și ochii mari. Te simți mai bine? Iepurele începu să dea din mustățile sale lungi, făcând-o pe Cinthya să râdă, dându-i cu degetul peste botic. În curând o să trebuiască să te duc înapoi în pădure. Sunt sigură că mama ta îți duce dorul.

O bătaie se auzi brusc în ușă, făcând-o pe Cinthya să tresare și să se ridice în picioare dintr-un foc.

-Alteță, sunteți acolo? se auzi o voce de femeie.

-Cine e? întrebă ea luând iepurașul în brațe, gata să îl ascundă în culcușul de sub pat și să tragă cearceaful peste marginea acestuia.

-Prințul Calen a venit să vă vadă.

Cinthya răsuflă ușurată și lăsă iepurașul pe pat. Se duse către ușă și o deschise, lăsând un băiat cu jumătate de cap mai scund decât ea să intre prin crăpătura pe care o făcu. Nu voia să lase servitoarea personală a lui Calen să intre în camera ei sau să vadă iepurele.

-Unde e Rino? întrebă băiețelul imediat ce sora lui mai mare închise ușa.

-E acolo, spuse ea arătând spre pat.

Un Calen de numai opt ani fugi cu pași mari în pat și se sprijini de marginea saltelei, privind iepurele alb ce trona în mijlocul pernelor. Se cățără lângă el, îl luă în brațe și începu să îi mângâie urechile și blănița.

-S-a vindecat? Cinthya îi zâmbi și dădu din cap.

Calen era singurul în care putea avea încredere dintre frații ei. Ei erau prea mici și dacă le-ar fi spus de Rino, probabil și-ar fi dat drumul la gură în fața tatălui lor și ar fi distrus totul. Ar fi aruncat iepurașul rănit în mijlocul pădurii și probabil ar fi murit de unul singur.

-În curând trebuie să-l ducem înapoi, spuse ea.

-De ce? se plânse Calen. Nu poate rămâne aici, cu noi? Îi spunem tatei că vrem să-l păstrăm.

-Trebuie să se întoarcă la mama lui. Calen făcu o mutră posacă, stând cu părul ușor cârlionțat peste frunte, cu coronița arginite și subțire strâmb pe capul lui.

-Chiar trebuie?

-E prea mic, iar mama lui îi va duce dorul tare mult. Trebuie să se întoarcă.

-Mama lui îl iubește atât de mult? întrebă el, iar Cinthya îi zâmbi trist și dădu din cap.

-Orice mamă își iubește copilul foarte mult. Nu ar putea trăi fără el.

-La fel cum e și mama?

-Exact, spuse ea luându-l pe Rino din brațele fratelui ei și punându-l în culcuș. Mâine îl voi duce înapoi în pădure.

Cinthya zâmbi la amintirea cu iepurașul Rino, privind în detaliu fiecare colț al camerei. Patul, ferestrele, florile din vaze. Când era mică, încăperea aceea i se părea imensă. Avea spațiu cât să-și aducă toți frații și servitorii lor și să dea o petrecere secretă până dimineață când toți erau epuizați de jocuri și dansuri și se duceau la culcare. Acum nu i se părea atât de mare, pentru că și ea crescuse, însă îi era la fel de dragă ca întotdeauna. Îi era mai dragă ca oricând, știind că acolo se adunaseră atâtea lucruri și amintiri importante. Frida îi propusese odată să își schimbe camera, să ia una mai spațioasă, însă Cinthya îi explicase de ce nu vrea lucrul ăsta, iar de atunci Frida nu mai spusese nimic.