Coroana Monocroma

Capitolul XXIX ~ Steaua neagră

Capitolul XXIX ~ Steaua neagră

Veenas toată seară a avut un sentiment ciudat în piept, de neliniște și apăsare, însă nu ca și cum erau ale ei, ci de parcă toate astea veneau de la altcineva. Se gândi să o întrebe pe Hadria dacă simțise vreodată lucruri de genul acesta când nu era în preajma nimănui, însă nu voia să o deranjeze sau să-i ceară ajutorul în ceea ce o privea. Deja erau într-o situație nu prea plăcută, iar tatăl ei tocmai fusese aruncat în închisoare. Poporul era revoltat în ceea ce îl privea pe acest fost rege cu privire la copiii lui, la felul în care le conducea țara și la toate acele spânzurări în rândul oamenilor de rând pe care le făcu. Oameni nevinovați.

Așa că se decise să cerceteze singură de unde putea veni acel sentiment care nu o lăsa să doarmă și fu condusă la parterul castelului, spre sala de antrenamente de piatră unde o singură lumânare ardea într-o parte, la baza unui perete.

Amethyst stătea sprijinit de piatra rece, fără cămașă, cu coatele pe genunchi și uitându-se înainte. Era transpirat și obosit. Gâfâia și părea că tremura, însă nu se mișca nici măcar un centimetru pentru a-și pune cămașa înapoi pe el. Nu avea să-l ajute la nimic, oricum.

Veenas se apropie cu pași mici și ușori, ca un fulg în zbor, și se opri în fața lui cu mâinile la spate. Își înclină capul ca o pasăre curioasă, iar când Amethyst se uită la ea, amuți.

-Ești bine? întrebă ea. Vocea ei se refracta în toate colțurile sălii și se întoarse înapoi, sunând ca un ecou. Amethyst clătină din cap.

-Am... mormăi el, înghițind în sec, iar Veenas se lăsă pe vine în fața lui, privindu-l atent. Am văzut o grămadă de oameni astăzi plângând și urlând și... distruși. Își dădu cu mâna prin păr, agitat, iar vocea începu să-i tremure. I-am văzut prăbușindu-se și eu nu-mi amintesc să fi simțit asta când Cinthya a murit. Doar am stat acolo și nu am făcut nimic.

-E în ordine, spuse Veenas. Fiecare reacționează și își exprimă durerea în felul lui, nu trebuie să plângi sau să urli atunci când pierzi pe cineva.

-Dar îi priveam, Veenas. Făcu un gest brusc din mână, unul disperat și parcă plin de furie. Îi priveam și mă întrebam cât de mult au putut să-i iubească. Se uită la ea și o apucă brusc de brațe, făcând-o să cadă în fund, sprijinindu-se în mâini. Se lăsă ușor spre ea până Veenas își lipi spatele de podea, privindu-l pe Amethyst cum stătea deasupra ei și cum lacrimi curgeau pe obrajii lui reci, apoi pe pomeții ei. Și m-am gândit că poate eu nu sunt ca ei, poate eu nu țin la nimeni și nu iubesc ca ei, deși îmi simt inima cum bate atât de repede când sunt cu tine. Veenas roși puternic în obraji, însă nu reuși să facă nicio mișcare. Și poate nu merit să fiu ca ei, să fiu o ființă umană, pentru că eu nu am simțit toate astea până acum. Toate pierderile astea. Și acum parcă le simt pe toate și mă simt atât de plin că aș putea exploda.

Își trase nasul și strânse din pleoape, lăsând lacrimi să cadă valuri pe pielea lui și pe a lui Veenas.

-E copleșitor și atât de greu de îndurat toate astea. Și nu știu dacă voi avea destulă putere ca să le controlez.

-E în regulă, spuse Veenas și își puse mâna pe obrazul lui umed, făcându-l să se uite în ochii ei în care se reflecta flacăra lumânării ce în curând avea să devină doar un ciot de ceară. Ai spus chiar tu că putem împărți lucruri, deci de fiecare dată când ceva e prea greu pentru tine, vino la mine. Îi zâmbi. Și meriți să fi numit om, pentru că mereu ai simțit, însă doar ai ascuns. Vino, îl îndemnă ea, trăgându-l încet peste corpul ei până se lipi în totalitate de ea.

Își lăsă fruntea pe pieptul ei și degetele pe ceafa ei, bucurându-se de căldura corpului ei micuț, în timp ce ea îi dezmierda părul și umerii uzi. Mirosea a transpirație și săpun și era o prezență familiară ce se presa peste ea.