Coroana Monocroma

Capitolul XII ~ Nici stelele și nici pământul

Capitolul XII ~ Nici stelele și nici pământul

       -E atât de frumos, spuse Vale, întorcând inelul pe toate părțile, iar Kira se uita la el peste umărul prietenei sale, îmbrăcate amândouă în rochii frumușele și vaporoase, pentru a-l conduce pe Melin, soțul Cinthyei, mai târziu către trăsura lui, pentru că avea să plece în curând.

       -Știu, spuse Iris, toată radiând de fericire și încântare care îi umplea inima și sufletul și întregul corp. Nu e așa că e foarte dulce?

       Fetele râseră, însă Lyn zâmbea pe sub mustăți, stând rezemată în locul ei de stâlpul patului. Stătea cu mâinile în sân, îmbrăcată în cămașă și în pantaloni bărbăteșți și în cizme și mulțumea în gând că nu mai trebuia să poarte rochia aia infernală de ieri, deși materialul nu îi greșise cu nimic în special. Nu mai avea părul împletit, însă avea un zâmbet mulțumit pe față, uitându-se către cele trei prietene ale sale.

       Era conștientă când Calen îi spusese că o ceruse pe Iris în căsătorie în timpul jocului de leapșa, în pădure. Nu era ea adepta dragostei și niciodată nu se îndrăgostise de cineva în adevăratul sens al cuvântului, doar câteodată ce mai avea simpatii pentru cineva, și îi era bine momentan, însă se gândi chiar și atunci că prințul făcuse o treabă cât de cât bună. Nu știa toate detaliile, pentru că adormise în timp ce Calen vorbea cu ea, dar urma să afle toate astea de la Iris a doua zi de dimineață când se trezise și primise un mesaj de la servitoarea ei personală că o chema urgent.

       Își aduse aminte imediat de discuția cu Calen de cu o seară în urmă, așa că dădu fuga la Iris în cameră unde erau și Vale și Kira, așteptând-o pe ea ca Iris să le dea vestea cea mare. Le arătase inelul. Era un inel finuț, micuț și subțire, din aur. Avea o piatră roz în formă de picătură în centru în jurul căruia se rasuceau trandafiri lucrați cu grijă, strălucind și în văzul ochilor tuturor, ca un simbol al libertății. Lyn se gândi că poate Calen dăduse comandă ca inelul să arate în felul ăla din cauza a ceea ce i-a spus Iris în ziua în care se plimbaseră în piață, iar ea îi auzise.

       De dorința de libertate a lui Iris, de a fi o fată normală de la țară. Și dacă ea nu putea fi cu adevărat așa și va fi legată de două tronuri, al Valeriei și al Eurielleului, măcar inelul să reprezinte o formă de deschidere a sufletului ei spre lumea mare.

       Fusese un gest drăguț, gândi ea. Însă se putea și mai bine. Trebuia să recunoască, nu prea multe lucruri o mulțumeau la Calen.

       Iar după ce fetele analizaseră inelul în detaliu, Iris le povestise cum se întâmplase totul.

       Imediat ce startul se dăduse și fetele începură să alerge, își luă rochia în mâini și începu să sară peste bușteni și rădăcini. I se agățase de câteva ori rochia în crenguțe și tufișuri și se rupsese într-o parte, însă îi plăcea atât de mult să alerge liberă, de parcă nimic nu o urmarea de la spate, încât nu îi mai păsa nici de felul în care părul i se ciufulise și se despletise și nici de acel papuc ce îi alunecase din picior sau de dresurile care se rupseseră de tot și avea un aspect ce nu ar fi mulțumit-o pe mama ei.

       Alergase multă vreme, uitându-se înapoi, nu care cumva Calen să o ia prin surprindere și să o ia pe sus, în brațe, și să îi fure un sărut. Când se gândise la asta, la faptul că băieții trebuiau să sărute fetele alese pe care le urmăreau, se înroșise în obraji. Și nu neapărat că el era cel care o săruta, cât ideea sărutului i-ar fi plăcut. Însă, dacă ar fi fost să lege aceste gânduri de Calen, ar fi fost, într-adevăr, ceva cam ciudat. Pentru că s-ar fi gândit că trebuia să o sărute copilul pe care îl știa și cu care se juca când avea cam șase ani. Și pe atunci se alergau unul pe altul, însă în grădinile palatului, și se speriau și se luau prin surprindere, însă doar se atingeau pe braț și schimbau rolurile.