Coroana Monocroma

Capitolul XVI ~ Te aștept în Camerele lui Mihios

Capitolul XVI ~ Te aștept în Camerele lui Mihios

       -Trebuie să fii invincibilă. Trebuie să fii indestructibilă. Adună-ți forțele și distruge tot ce este în calea ta. De asta ești aici, de asta treci prin atâtea și de asta trebuie să înfrunți totul. Transformă suferința în putere și lacrimile în diamante și așază-le pe coroana ta. Fii regină, Lyn. Fii regină și adu pe toată lumea la picioarele tale și spulberă inamicul în vânt.

       Lyn tresări și își deschise ochii brusc. Trase o gură de aer scurt în piept și simți nevoia să tușească, însă sentimentul dispăru la fel de repede precum veni. Se ridică în șezut și își puse o mână pe inima care bătea nebunește. Închise ochii și strânse din pleoape, încercând să alunge vocea aceea din capul ei.

       Era o voce puternică ce răzbătea în fiecare nerv al trupului ei. Inima îi bătea după cum cânta glasul acela adânc, mușchii vibrau, oasele pocneau, încheieturile înțepenau, plămânii încetau din a respira. Mâinile tremurau, creierul îngheța, buzele se uscau, iar urechile începeau să țiuie puternic, în timp ce ochii vedeau numai negru și roșu ce se împleteau și explodau în fața ei, simțind o căldură imensă și un calot de gheață cum cresc în jurul ei în același timp.

       Cunoștea vocea aceea de mică. De când se născuse o auzea în mintea ei și o speria. Îi acapara tot corpul și era incapabilă să se miște. Niciodată nu putu să poarte o conversație cu cel ce se afla în spatele glasului, îi auzea numai cuvintele ce se loveau cu un impact puternic de ființa ei și i se părea că trăiește într-un neant, că este aruncată în adâncul universului, printre stele și sori, într-o ruptură a timpului și spațiului, undeva la granița dintre lumină și întuneric, acolo unde astrele stăteau și o așteptau întunecate și înflăcărate.

       Își dădu cu mâna prin păr și simți crusta de sânge ce încă stătea acolo, pe șuvițele ei. Avea câlți, adormise îmbrăcâtă în hainele murdare, iar în jurul ei așternuturile aveau pete roșiatice.

       Clipi de câteva ori și se uită în jurul ei. Scăunelul de lemn nu mai era răsturnat, în aer nu se mai simțea mirosul de lumânare arsă. Ligheanul de metal nu se mai afla la picioarele patului, iar petele de apă de pe podea și de pe covor dispăruseră. Crăpătura din șemineul de piatră încă era acolo. Soarele se strecura pieziș prin perdeaua neagră translucidă ce stătea trasă peste ferestre. Lyn nu își amintea ca perdelele alea să fie acolo.

       Se simțea moleșită, de parcă tot trupul i se frânse peste noapte, și uscată.

       O figură se apropie de pat și Lyn tresări ușor, uitându-se către chipul unei doamne trecute de vârsta a doua, având pe undeva pe la cincizeci de ani. Lyn clipi, încercând să își aducă aminte cine era. Era ușor îndesată, nici scundă și nici înaltă. Avea părul castaniu-gri, prins la spate într-un coc ușor deranjat, iar ochii cenușii se fixară în ochii ei. Pe cap avea o bonetă albă cu motive încrucișate de culoare albastră și purta vestimentația unei servitoare, cu șorț de un albastru închis. Avea riduri în jurul gurii și pe frunte și era binefăcută.

       -Ești bine? întrebă femeia ce stătea în fața lui Lyn.

       -Doamnă Zuna? murmură Lyn.

       -Eu sunt, copilă. Lyn oftă ușurată în sinea ei.

       -Da, sunt bine. Își puse podul palmei pe frunte, iar degetele sale simțiră crusta sângelui din vârful capului. Zuna îi zâmbi.

       -Ți-am pregătit o baie, spuse femeia și se ridică din pat.

       Întinse mâna către Lyn, însă aceasta nu o apucă și se trase singură la marginea saltelei, simțindu-și trupul arzând în orice punct al corpului. Zuna se îndepărtă de ea și se îndreptă către cada ce stătea ascunsă într-un colț al camerei, după trei ușițe de pânză albă, înflorată, cu un cadru de lemn ce se plia. Lua o sticluță și turnă în cada plină aproape ochi cu apă fierbinte un lighid vâscos și roz și mirosind a trandafiri amestecându-se cu apa.