Coroana Monocroma

Capitolul XXVII ~ Rian, min elarhir!

Capitolul XXVII ~ Rian, min elarhir!

Veenas nu se mișcă nici când ușa camerei sale se deschise și Amethyst intră precaut. Stătea cu genunchii lipiți la piept și cu bărbia pe aceștia, strângându-i cu putere cu brațele ei subțiri, uitându-se intr-un punct fix din podeaua de piatră. De când plecase Calen să îi găsească pe Lyn și Lilian, Veenas aproape că fusese împinsă în camera ei de către Amethyst ca să fie în siguranță.

Pritam nu o văzuse niciodată, doar auzise câteva zvonuri despre ea, însă uită repede de existența ei. Cu toate astea, dacă dădea ochii cu Veenas doar din întâmplare, ar fi avut-o în ștreang chiar următoarea zi. Veenas ar fi putut scăpa, Amethyst nu se îndoia de asta, însă descoperirea adevăratei ei identități ar fi complicat lucrurile și nu ar mai fi avut încredere în nimeni, nici măcar în propriul fiu, și ar fi scăpat de sub control total.

Amethyst se apropie și se lăsă fără zgomot lângă ea, sprijinindu-se de pat, lăsându-și coatele pe genunchi. Se juca cu un fir de iarbă uscată, rupând-o în bucățele mici.

-Tata a arestat doi servitori ce abia au început munca aici spunând că sunt Umbre care au venit după Lyn, spuse el.

-O porcărie, murmură Veenas în schimb. Amethyst dădu din umeri, deja se obișnuise cu Veenas și caracterul ei ce nu avea nicio legătură cu eticheta unei domnișoare. Dacă ar fi fost Umbre, ar fi murit de mult timp de mâna mea, nu de-a lui Pritam. Își strânse degetele pe genunchi, iar Amethyst observă asta și își aduse aminte de tremurul ei din tuneluri. Ai sânge pe mâini, murmură ea, uitându-se către el, spre degetele lui roșii.

-Oh, făcu el. M-am ocupat de mizeria lui Calen. Oftă. Nu e prima oară când îl văd așa, și totuși e mai rău de fiecare dată. Când e disperat, suferă, apoi înnebunește. Iar nebunia e periculoasă și nu aduce niciodată nimic bun.

-Era atât de înfricoșător.

Veenas nu se mai uită la Amethyst, ci la punctul din podea, iar în mintea ei se jucau imaginile cu furia lui Calen. Calen plin de sângele altcuiva, urlând și lovind continuu și continuu și continuu până pumnii îi crăpară, apoi tăie cu lama pumnalului și Veenas auzea fiecare fibră a pielii cum pocnește sub tăiș. Închise ochii și tresări, simțind pe mâna ei strângerea lui Calen, privindu-i ochii îndurerați și disperați după Lyn și după fratele lui. Doi Binecuvântați, doi oameni prea importanți pentru el.

-Hei, ești bine? întrebă Amethyst, iar Veenas parcă se trezi. Înghiți în sec.

-Mda. Doar sătulă să stau aici, atâta tot.

-Știi că nu poți pleca de aici. Deja există riscuri ca cineva să raporteze tatei de prezența ta, dar mai ales să te vadă el.

-Pentru că arăt neobișnuit?

-Pentru că e nebun. Oftă. După putere, după răzbunare, după orice vrei tu să crezi, dar e nebun. Și nu pot să ajung la raționamentul lui.

-Nu mai are raționament. Își lăsă picioarele jos. Putem să ne gândim la altceva? Cum ar fi Luana. A spus multe lucruri. Poate reușim să facem vreo legătură.

-De ce?

-Pentru că suntem inteligenți și ne descurcăm noi cumva.

-Nu asta, spuse Amethyst imediat, întinzându-și picioarele în față. De ce să ne gândim la altceva? Nu te simți bine, se vede pe fața ta. Ești îngrijorată pentru Lyn. E normal.

-Nu e normal, murmură ea. Nu pentru Umbre.

-Nu mai ești o Umbră.

-Dar am fost, aproape izbucni ea, iar ochii ei înotau în lacrimi. Dar nu putea să plângă și nu voia. M-am săturat să tot plâng pentru alții, pentru lucrurile oribile pe care le fac și le-am făcut și să nu pot schimba nimic. Nu trebuia să simt nimic, nu puteam, dar plângeam și plângeam și acum simt prea multe și e teribil. Stau aici, închisă, ca să nu complic lucrurile, când puteam să plec să o caut pe Lyn. Puteam să ajut.