Coroana Monocroma

Capitolul XIX ~ Firul-argintiu și lemnul-roșu

Capitolul XIX ~ Firul-argintiu și lemnul-roșu

       Când trâmbițele anunțară începutul meciului prin care ruga concurenții să își facă apariția, Calen abia ce ajunsese în tribunele regale și se așeză pe scaunul lui de lângă cel unde ar fi trebuit să fie regele. În schimb, era doar Frida pe scaunul ei. În dreapta lui stătea Iris într-un scaun ce părea că nu era al nimănui, iar lângă ea, în picioare, fară dorința de a se așeza, stătea Vale.

       Iris stătea țeapănă, cu spatele drept și cu mâinile în poală, tachinându-și degetele și trosnindu-și oasele. Buzele i se mișcau, însă fără să scoată un sunet, iar Calen se gândi că începuse să se roage pentru prietena ei. ÎI veni să zâmbească dacă nu ar fi văzut-o pe Iris atât de speriată, crispată și cu ochii mari și negri ațintiți către arenă, privind cum Veenas își făcu deja apariția. Lyn încă nu intrase.

       Calen o atinse pe încheietură, iar aceasta tresări, uitându-se la el.

       -Îmi cer scuze, murmură Calen, aplecându-se mai mult peste ea.

       Îi putu vedea ghetele din picioare care, deși nu erau galante, se potriveau cu rochia cafenie cu o centură de piele ce îi împrejmuia talia. Părul îl avea sus, prins într-o împletitură în spic din vârful capului și coborând pe un umăr. Nu avea pic de machiaj pe față, iar lui Calen i se păru drăguță.

       -Nu mai fi așa agitată, altfel lumea va crede că se întâmplă ceva.

       -Nu pot să nu fiu, răspunse Iris, uitându-se după Lyn ce tocmai păși în interiorul arenei și lăsându-l pe Calen să își țină mâna pe încheietura ei.

       -Și dacă te fâțâi pe scaun crezi că o să fie mai bine? întrebă el, iar Iris se uită la el. Arăta un pic frântă, de parcă nu ar putea suporta moartea încă unei prietene. Nu la atât de puține zile după moartea Kirei. Ai încredere în mine, încercă el să îi zâmbească. Lyn va fi bine.

       -Cum știi asta? murmură Iris cu buzele tremurând. Calen dădu din umeri, gândindu-se la sărutul din cort. Sărut pe care Lyn nu îl refuză, la care îi răspunse. Prințul se mustră în minte pentru gândurile și faptele sale, apoi își concentră atenția din nou la Iris.

       -Am încredere în ea. Tu nu?

       -Ba da, răspunse Iris repede, uitându-se din nou spre arenă exact când Veenas îndreptă pumnalul ei către Lyn. Am încredere în ea.

       Lyn simți cum se sufocă, cu atâtea priviri ce erau asupra ei. Toată curtea se uita la ea cu zâmbete și începură să chiuie și să aclameze, alături de servitorii ce se simțeau extraordinar de încântați că pot și ei să asiste la o astfel de bătălie fără să servească pe nimeni.

       Cizmele scrâșneau pe pământul cu pietriș al arenei, un pământ nisipos și galben ce se ridica în sus în valuri de praf odată cu adierea vântului de dimineață al verii. Era prea devreme pentru asta, să se verse sânge, iar mâinile deja îi tremurau, și încă nu își scosese pumnalele. Scrută tribunele de piatră cu privirea și mintea ei deja începu să privească detaliile în piatră. Culorile albe, cenușii și negre, fiecare colț de bolovan, fiecare crăpătură, fiecare musculiță și gândăcel ce se cocoța pe suprafața dură. Fiecare model încrustat, arătând ca mici arcade în peretele de piatră.

       Mereu luptase ca și cum era singură, doar ea și inamicul și nimeni altcineva pe lângă ea care să o privească cu atâta interes. Însă acum se simțea ca un specimen de animal nou descoperit, și nu numai ea, ci și Veenas. Amandouă veneau din același mediu, în care ele realizau uciderile altfel decât acum. Ele trebuiau să fie cât mai ascunse, în întuneric și în noapte, în umbre. Nu când toată lumea le privea.