Coroana Monocroma

Capitolul XVIII ~ Suntem ruine și oase goale

Capitolul XVIII ~ Suntem ruine și oase goale

       Iris începu să își frământe degetele de la mâini, privind pe fereastra ce dădea înspre curtea centrală a castelului. O curte mare, făcută din piatră albă și cenușie, circulară. Pe margini avea nenumărate arcade, stâlpi groși peste care coborau, încârligate, fire de plante agățătoare pe care stăteau flori albe. Erau ca o perdea minunată, din culori vii și frumoase. Garduri vii erau între arcadele de piatră, părând colțuroase și letale, însă aveau un verde așa frumos că nu te-ai fi gândit la cât de periculoase pot fi. În centrul curții era o fântână în etaje din vârful căreia țâșnea apă curată și rece, aruncând stropi în jurul ei și parcă formând un curcubeu în bătaia soarelui.

       Nu era nimeni la ora aceea atât de devreme afară. Era ușor răcoare și oricui i-ar fi plăcut o pauză de la vremea călduroasă, însă parcă mai bine ar fi stat în camerele lor, printre așternuturi, ascunși de lumina.

       Numai Lyn era afară, pe o bancă din cealaltă parte a curții. Avea picioarele încrucișate sub ea, stătea cocoșată, privind în jos, ținându-și mâinile între picioare, holbându-se la întinderea de piatră de sub ea. Își lăsă un picior jos și începu să își miște genunchiul, parcă agitată, scoțând sunete cu tocul cizmei ce se lovea de suprafața cenușie a lespezii. Nu părea nici că o calmează, dar nici că o deranjează.

       Iris aflase ulterior de la Cinthya de prezența lui Veenas, o Binecuvântată ce a răsărit cum răsar ghioceii din zăpadă: pe neașteptate. Și părea că o cunoaște pe Lyn, mai ales pentru că îi ceruse, pe lângă mesajul pe care i l-a dat, să se lupte cu ea în arenă, unde nobilii vor fi. Pe viață și pe moarte. Și lui Iris îi era teamă.

       Nu îi era teamă de faptul că Lyn ar putea pierde, nici nu se gândea la asta. Însă dacă Veenas era o persoană din trecutul ei și poate îi fusese și prietenă, nu știa dacă Lyn va putea să lupte. Mai ales că era o Binecuvântată de asemenea și nu trebuia să își demaște adevărata natură, altfel ar fi avut o problemă și mai mare. Însă mai frică îi era că Lyn avea chiar să lupte și să își omoare vechea cunoștință.

       Pentru prima dată în viață, Iris își dori să știe ce s-a întâmplat cu adevărat cu Lyn înainte să ajungă la porțile castelului ei din Eurielle pe un armăsar negru.

       Însă nu putea să o vadă atât de agitată, gândindu-se ce să facă.

       Își adună fustele galbene pe care le purta - pentru că ziua de cântece jelitoare s-a dus - și ieși din cameră ducându-se direct, cu pași mari și ușor grăbită, spre camera lui Calen. Bătu la ușă, însă câteva secunde nu îi răspunse nimeni. Mai bătu o dată. Și încă o dată și se gândi că prințul nu era acolo sau poate dormea și l-ar fi deranjat, însă măcar atât putea să facă pentru Lyn, ca să îi mai ia gândurile rele și să le ducă departe.

       În final, ușa se deschise, arătând un Calen abia trezit din somn, cu părul ciufulit și hainele aruncate pe el aiurea. Se frecă la ochi, clipind des, încercând să vadă cine se afla în fața ușii lui, în timp ce Iris înghiți în sec. Până acum crezuse că prințul Calen era un bărbat frumos, ce crescuse bine și natura avusese grijă de el și de corpul lui, și de sufletul lui, totodată. Însă acum i se părea cu advarat superb, așa răvășit cum părea.

       Când Calen deschise ochii bine și o văzu pe Iris în fața camerei lui, începu să își dea cu mâinile repede prin par și să tragă de cămașa de noapte în jos, ca să nu mai stea sucită la spate după ce se tot foise în pat toată noaptea. Abia ațipise când se auziră bătăile alea în ușă.

       -Iris, spuse el, dregându-și glasul și încercând să se trezească. Bună dimineața.

       -Bună, spuse Iris la rândul ei, încercând să își controleze respirația.