Coroana Monocroma

Capitolul XXV ~ Figurile spațiului alb

Capitolul XXV ~ Figurile spațiului alb

-Ești sigur că vrei să faci asta? întrebă Veenas stând lângă Amethyst. Îl privea în întuneric, însă nu putea să îi vadă chipul prea bine. Și nici nu era nevoie. Îl privise atât de mult în ultimul timp, mai mult decât plănuia, încât îi știa fiecare curbură a feței și forma ochilor și buzelor.

-De ce nu aș vrea? spuse el privind pe aleea goală luminată slab de câteva felinare.

Stăteau ascunși după colțul unei case relativ mici, din lemn, înclinată, gata să se prăbușească. Veenas doar se gândea la săracele suflete ce locuiau în casa aceea ce probabil nu ar mai fi rezistat încă unei furtuni ca cea de ziua trecută. A fost atât de puternică, cu tunete și fulgere spărgând cerul încât provocase incendii în câteva părți ale capitalei și pădurii, a scos copacii din rădăcini și fiecare copil tremura de frică. Se formaseră inundații, iar nivelul mării crescuse și se învolburase așa tare încât valurile ajungeau la câțiva metri de stâncile golfului.

Amethyst era doar cu ochii pe aleea de la periferia orașului, privind atent orice mișcare în întuneric, căutând forma unei femei trecută de a doua vârstă.

-Am crezut că o să stai cu restul și, știi tu... O să cântați cântecele.

-Mda, murmură el, dându-și cu mâna prin păr, dându-l la o parte de pe frunte. Nu sunt genul care să stea pe un scaun și să cânte niște versuri aiurite. Am treburi de făcut.

-Wow, mormăi Veenas în piept.

-Nu îndrăzni să mă judeci, îi aruncă el o privire ușor încruntată. Doar nu suport momentele de genul ăsta, prea multe plânsete și lacrimi și tânguiri și altele.

-Pot să pun pariu pe asta, dădu ea din umeri.

Nu era nevoie ca Amethyst să îi spună toate astea. Îl văzuse la înmormântarea Cinthyei, stând unul lângă altul în spatele tuturor oamenilor. Ea nu voia să se apropie și să o vadă pe prințesă într-o cutie neagră și lucioasă ce ar fi fost bătută în cuie și pusă în pământ, pentru că tot la ce s-ar fi putut gândi ar fi fost de ce nu fusese acolo să o ajute. Ea adusese forțele pădurii acolo, ea îi pusese în pericol, iar acum regreta imens, pentru că nici măcar nu avusese șansa să își îndrepte greșeala. Cinthya făcuse totul. Și Veenas nu avea să se ierte niciodată pentru ceea ce s-a întâmplat.

Însă Amethyst nu schițase niciun gest întreaga slujbă, de când plecaseră de la castel și până ajunseseră înapoi. Iar imediat după asta, venise la ușa camerei ei, îi spusese să se pregătească să meargă în noaptea aia în oraș, la periferie, ca să vorbească cu Luana, apoi plecă. Se văzură la grajduri, însă nu-și vorbiseră prea mult, pentru că el nu prea avea chef, iar Veenas nu putea să zică nimic fără să sune ciudat.

Amethyst nu plânsese și nu arăta furios și el știa că nu Celectra o omorâse pe Cinthya. Ea singură s-a dus acolo și și-a sacrificat viața că să o salveze pe a altora.

Dar Veenas putea să îi vadă mâinile tremurând, ochii ce alergau în gol peste tot în jurul lui de parcă i-ar fi fost frică de ceva, că după colț ar apărea un alt pericol și el nu va putea să facă nimic ca să împiedice asta. Muriseră o grămadă de oameni, iar acum îi murise și sora mai mare. Își ținea capul în jos mai tot timpul, dându-și cu mâna frustrat prin păr de parcă îi era prea cald și nu putea să respire. Încercase să rarefieze aerul în jurul lui, însă Amethyst parcă o simți și se depărtă de ea. Era ca și cum voia să se sufoce.

Să se tortureze.

-Mă bucur doar că Hadria nu-i aici, spuse Veenas.

-Hadria are prea multe emoții în momentul ăsta. Nu îi mai trebuie și altele.