Îndrăznește să mă iubești

PROLOG

DRAKE

Capul mi-l simt greu pe umeri, iar urechile îmi țiuie puternic; sunt trântit pe burtă și arma îmi cade greu pe testicule. Însă nimic nu se compară cu senzația de vomă ce mă cuprinde. Dintr-odată, în ceața ce mă stăpâneşte al dracului de tare, retrăiesc explozia. Încerc să mă ridic, dar durerea din ceafă nu cedează, din contră, o simt mii de cuțite ce mi se întind pe toată suprafața capului. Unde îmi era casca de protecție?

— Drake?aud de departe o voce de bărbat.

— Black?

— Ridică-te..

Deschid ochii și, cu grimasă, inhalez o porție zdravănă de nisip fierbinte, care îmi aterizează în gura uscată. Îmi ridic privirea de la ghetele familiare ale lui Black și îl văd.

— Care e situația?

— Au murit toți, spune.

Fără emoție, fără alte detalii. Scuip tare și mă proptesc în mâini, ridicându-mă în picioare treptat. Și îi văd. Sunt opt. Întinși pe nisipul fierbinte, plini de sânge și cu fețele în jos. Eram căpitanul lor și doar noi supraviețuisem?! Doar eu și Black? Îmi pun mâinile pe cap, încercând să alung miile de scenarii din capul meu alambicat, la pachet cu miile de explicații pe care eram nevoit să le dau familiilor lor. La dracu', supraviețuisem doar eu și Black și ironia face că doar noi doi, din cei zece aflați în serviciul de patrulare pe străzile rău famate ale Afganistanului, nu aveam copii sau soții care să ne aștepte acasă.

— Haide, ridică-te, vine un elicopter.

Mă clatin pe picioare.

— Despre ce dracului vorbești? I-ai chemat, deși știi  că aici sunt dispozitive explozibile?

— Ne aruncăm în mers și elicopterul nu aterizează..

Fir-ar al dracu', cum poate fi așa cerebral?!

— E Army, completează el.

Adică nu trebuia să mă îngrijorez. Acelui bărbat nu îi frică de nimic, ba mai mult, iubea adrenalina.
La fel de bolnav ca Black, sau poate și mai mult. Puteam paria dacă îi ceream să riște aterizarea, ar fi făcut-o, de dragul pericolului. Și totuși m-am tot întrebat, cum mama dracului cei doi au trecut psihologicul la testările inițiale?               

Nu știu de ce mă mai surprinde, sunt în misiune de aproape șase ani, în tot acest timp fiind comandantul companiei, însă ăștia doi întreceau orice normalitate, mai ales că nu mai puteam fi așa ușor de impresionat, nu după ce văzusem atâtea orori. Army o făcea pentru pericol și adrenalină, Black pentru bani, și eu..? Dacă aș răspunde că pentru înfruntarea vieții, cu dedesubturile mai puțin frumoase, aș părea un martir?

Nici astăzi nu știu de ce aleg, ca în fiecare an să mă înrolez în război, mai ales că am moștenit milioanele de dolari ale bunicului, ale căror număr nici nu le mai știu și sunt plasat printre bogații Americii, sau geva de genul. Poate că o fac chiar în amintirea lui, care mereu îmi predicase mereu despre a trăi o viață în onoare și să nu mă pierd în obiceiurile rău famate ale societății moderne.

Cred că totuși răspunsul corect ar fi că, în lipsa provocărilor vieții, mi le creez singur. Acum, adevărul mă lovește direct în fața sângerândă, soldații aceștia, opt la număr, acceptaseră provocarea morții și acum zăceau întinși fără suflare? Fără posibilitatea de a fi înmormântați pe meleagurile lor?Fără să își mai vadă copii crescând și soțiile ce îi așteaptă cu emoție acasă?