Îndrăznește să mă iubești

Capitolul 29

Ingrid

Ușa de la baie e întredeschisă și datorită acestui fapt, în cameră e o lumină slabă, albă. Scotocesc prin geantă după telefon și respir oarecum ușurată când îl prind în mână. Chiar și fără câteva detalii nelalocul lor, am știut instinctiv, de cum am intrat în camera hotelului, că ceva era în neregulă.

Simțeam o altă prezență, periculoasă și nemișcată, care stătea la pândă. Automat am dus mâna la întrerupător. Am simțit în jurul mâinii niște degete puternice. Încerc să țip, dar o altă mână, ușor umedă, îmi astupă gura, astfel încât țipătul mi se transformă într-un sunet disperat și gutural, ca al unui animal prins în capcană.

Am început să mă zbat, încercând să mă întorc să mă uit la fața intrusului. Să văd cum arată. Și totuși era inutil să mă zbat, din cauza forței atacatorului. Acesta era înalt; măcar de acest lucru eram conștientă.

— Ingrid.

Același timbru, aceeași voce necunoscută și totuși.. Rămân nemișcată. Încet încet, brațele ce mă țineau imobilizată își slăbiră strânsoarea.

— Știi cine sunt, zice și mă cutremur.

Mă răsucește cu fața spre el și constat că în nicio altă pereche de ochi nu mai văzusem o asemenea amărăciune. Și atunci văd cu adevărat cine era intrusul. Mă forțez să îmi mențin echilibrul pentru că, am crezut că voi leșina.

— Mike..?!

— Iarăși te-am speriat? Iartă-mă.

Conversația aceasta ori făcea parte dintr-o halucinație, ori eu chiar vorbeam cu un mort..viu! Dumnezeule, informația aceasta mă lovea cu precizia unui fulger. Michael Tores trăia? Tensiunea care îmi strângea pieptul, semăna foarte bine cu un infarct și îmi era teamă că mă voi sufoca. Îmi duc mâinile la gură pentru a-mi înăbuși propriile emoții, care variau de la neliniște la groază.

— Ce..ai de gând? O, Doamne! Trăiești!

— Și nu merit o îmbrățișare pentru asta?

A durat câteva secunde bune, până să-i procesez cuvintele, apoi am zâmbit larg. Zâmbetul mi-a pierit, într-un fel oarecum ciudat nu îl mai vedeam ca pe Mike; colegul de liceu, vesel și pus pe șotii. Am înghițit cu greu și mi-am înnăbușit țipătul, când m-a ridicat în brațele lui lungi.

— O, Doamne, Ingrid, ce dor mi-a fost de tine.             Te-ai făcut și mai frumoasă.

— M-Mike, am încercat să mă îndepărtez. Mă bucur..nu mă înțelege ..dar..

Vorbele îmi ieșeau cu greu și îmi simțeam vocea tremurândă.

— Uite, îți explic totul, dar hai să luăm loc, spune și mă apucă de mână, conducându-mă spre canapeaua mică a camerei.

Îl urmez, încercând să înlătur haosul din creier.

— În ziua aceea, după ce am fost împușcat și tu ai plecat, Bergan m-a dus la clubul lui, unde a chemat un medic. Mi-am pierdut cunoștința, însă după câteva zile, cărora le-am pierdut șirul, m-am trezit și el mi-a propus să lucrez pentru el.

— Poftim? am icnit eu.

— Ingrid, am acceptat propunerea lui, nu aveam încotro și când am întrebat de tine, mi-a spus că dacă vreau să trăiesc, să uit de existența ta.

Închid ochii, stăpânindu-mi lacrimile să cadă. De ce oare nu mă surprindea atât de mult?

— De ce acum?

— Pentru că Bergan urma să fie arestat pentru acea crimă comisă asupra mea și astfel a hotărât că e momentul adevărului.

— Bineînțeles, am făcut o grimasă și mă ridic. Niciunul dintre voi nu v-ați obosit să îmi spuneți adevărul. M-ați lăsat să disper atâția ani.

— Ingrid, ascultă. Nu e așa.

— Nu, Mike. Eu nu am mai avut o viață după acea zi, am fugit, m-am ascuns, m-am luptat cu durerea, în timp ce voi v-ați bătut joc de mine! strig şi îmi șterg lacrimile ce curgeau fără oprire.

— Bergan, știi că poate fi foarte intimidant și          pe-atunci aveam doar douăzeci de ani, m-am lăsat cuprins de teamă. Îl credeam în stare să mă omoare, a zis el.

— Dar ați omorât-o fără problemă pe Ingrid, am mârâit sarcastic.

Se ridică și se apropie de mine, dar eu involuntar fac un pas înapoi.

— M-am gândit la tine în toți acești ani, nici nu ai idee. Tocmai de aceea îți propun ceva.

Îl privesc grav și mă încrunt. Teama și disperarea ce-au început să îmi roadă stomacul m-au impulsionat. Mintea totuși mi se eliberează de teama persistentă atât de comună mie. El mă privește ciudat.

— Vreau să fugim împreună.

Spatele îmi paralizează, pentru că orașul ăsta îmi amintește încontinuu de soarta mea oribilă, care seamănă perfect cu moartea.

— Ingrid, știi și tu, că locul nostru nu e aici.                  Nu atâta timp, cât Bergan trăiește. Putem fi fericiți, eu întotdeauna te-am plăcut și cred că și tu m-ai văzut ca..

Dacă inima nu ar bătea atât de tare în piept, m-aș strâmba la ridicolul situației. Inspir adânc, încercând să mă adun și să pun capăt acestei  inepții.

— Mike, eu nu pot fi cu tine.

— Nu trebuie să fie imediat. Am strâns suficienți bani, ne putem reface viața oriunde și știu că o perioadă nu vei mai putea organiza expozițiile tale, dar crede-mă că am o mică avere, care să ne asigure un trai decent câțiva ani.

Toate aceste înșiruiri, nu numai că sfidau ridicolul, dar atingeau culmea nebuniei.

— Ingrid, continuă el, gândește-te, e doar o chestiune de timp, până când lumea de-aici va afla cine ești și cum crezi că vor reacționa? Cariera ta va eșua. Nimeni nu o va vrea pe fata lui Bergan. Eu da, eu te vreau. Dintotdeauna te-am dorit.

Privesc haotică în toate părțile. Nu l-am văzut niciodată mai mult ca pe un amic și totuși, o mică parte din mine se eliberează, de sub teroarea istovitoare, suficient de mult ca să simt dulcele gust al eliberării, în ciuda vorbelor lui descurajatoare. Trupul și mintea mea uită de spaima infinită și permanentă.

— Mike, nu te-am văzut niciodată mai mult decât ca pe un amic.

— Vom începe ușor, ca prieteni, să ne cunoaștem întâi. Putem alege orice țară vrei. Poate una din Europa. Ce spui? continuă el, ignorându-mi spusele.

— Nu se poate! îl întrerup eu.

— Bergan nu ne mai poate face asta. Nu mă mai las intimidat de el. Nu și astăzi. Haide să ne trăim viața.

— Mike..

— Cu siguranță, vom fi fericiți oriunde, atâta timp cât suntem liberi.

— Mike, nu..

— Mie îmi e indiferentă zona pe care o alegi. Munte, mare, oriunde, numai să fim împreună, continuă el fără oprire.

— Mike, sunt îndrăgostită de altcineva!

A tăcut, gata. Nările i se strâmbă, la auzul vorbelor fără perdea, ceea ce nu mă surprinde, dat fiind expresia pe care i-am citit-o în ochi.

— Ce-ai spus?

— Nu pot fi cu tine pentru că..

— Nu se poate! Cine e? zice imperativ și îmi prinde mâna dur.

Îmi desprind mâna răsucind-o. Se retrage la fel de discret, dar nu înainte de a mă privi cu o expresie pe care n-o recunosc. Se îndepărtează fără alte cuvinte și eu merg în grabă la mini frigiderul camerei, de unde îmi iau o apă și o sorb fără să respir. Aș vrea să tușesc să scap de nodul din gât. Așa îmi  face el, tatăl meu, Bergan.

Dar, începând de astăzi, Ingrid era eliberată.