Îndrăznește să mă iubești

Capitolul 1

Ingrid

I-am văzut pieptul mișcându-se, capul întorcându-se, cu  privirea căutându-mă. Era lungit pe burtă, cu fața în jos. Avea obrazul mânjit. Din frunte îi picură sânge în urma căzăturii puternice. Am căzut lângă el, iar durerea mi-a răpit suflul, făcându-mă să tremur, incapabilă să țip măcar.

Mi-am ridicat anevoie pleoapele și am întâlnit privirea ochilor căprui a lui Mike. A clipit rar, apoi i-a închis, când șuvoiul trandafiriu de sânge i s-a scurs pe față. Și-atunci am văzut bine, rana din abdomen. Încă un țipăt m-a sfâșiat, stingându-se din nou în tăcere, când mi-a cedat vocea.               
I-am șters sângele de pe obraji.

— Mike..? îngân, ignorând sângele ce îmi păta brațele și rochia sumară ce o pusesem pe mine.

— Ingrid..

— Nu! țip eu. Să nu îndrăznești. O să-ţi revii.

— Ingrid..te iubesc.

— O să te duc la spital, o să te faci bine, am zis eu, ignorându-i spusele.

Mike a scos un geamăt de durere. Mi-am șters agitată lacrimile.

— Va sosi ambulanța, tocmai ce am sunat acum, nu mă părăsi, te rog.

— Nu poți..ține-mă de mână doar.

Mi-a cercetat cu privirea trăsăturile, de parcă dorea să le memoreze.

Încă o dată m-am forțat să mă ridic în picioare.              Am alergat împletecindu-mă la mașină și mi-am vârât mâna în geantă, de unde am scos telefonul.
O voce calmă a străpuns șocul din minte:

— Nouă unu unu, ce urgență aveți?

— Ăăh, revin cu apelul, veniți să îl ajutați, prietenul meu a fost împușcat..

Nu îmi mai recunoșteam vocea, groaza extremă din ea și tonul incoerent.

— Cum vă numiți?

— Ingrid Zardini, am încercat, dar m-am înecat în plâns și din nou m-am prăbușit lângă Mike..

— Veniți să îl ajutați, am continuat cu o voce sfâșiată.

— Ce adresă aveți, domnișoară?

Am început să mă învârt pe loc.

— Nu..nu știu.

Ştiam adresa, dar nu eram în stare să mi-o amintesc.

— O sută treizeci și patru, Road Ray, șoptește Mike și eu repet automat.

— Am trimis deja echipajul către dumneavoastră, ar trebui să ajungă în cel mai scurt timp posibil. Vreți să rămân în telefon până ajung?

— Nu..

Tresar ușurată când aud zgomot de mașină afară și spun:

— Nu e nevoie, cred că tocmai au ajuns.

Telefonul mi-a căzut din mână, incapabilă să mă mișc la vederea lor, a bărbatului ce l-a împușcat pe Mike și a.. tatălui meu. Am tras aer în piept, l-am lăsat să iasă. Și, încă o dată, mi-am spus că dacă Mike avea să moară, eu nu aveam să mai respir.

— Tu ai făcut asta! am tremurat eu.

— Ingrid, în regulă, luați-o de aici. Să meargă să facă o baie, bine? îi cere el bărbatului.