Îndrăznește să mă iubești

Capitolul 14

Ingrid

— Ce faci? l-am întrebat în timp ce pulsul mi-o lua razna.

Și-a lăsat capul în jos, atingându-mi ușor obrazul drept cu vârful nasului.

— Te plac, Ingrid, a zis.

Inima mi s-a oprit din alergat.

— Ce?!

— Îmi placi, a repetat el, pe un ton hotărât.

— N-nici nu mă cunoști, am argumentat, pentru a suta oară, în scurtul interval de timp, de când îl întâlnisem.

— Ceea ce cunosc la tine, îmi place.

Un răspuns perfect. Am înghițit cu greu.

— Dar..

— Nu te gândi prea mult, m-a întrerupt el, atingându-mi în treacăt buzele.

Toți mușchii mi se contractau delicios.

— Îmi placi, mai mi-a spus o dată.

— Dar nu se poate.

Cuvintele au țâșnit din mine, fără să vreau. Buzele  i-au rămas nemișcate pe obrazul meu, după care a ridicat capul. Privirile ni s-au întâlnit, iar eu am vrut să mă întorc, dar n-am putut.

— Se poate.

Se apropie și mai mult de mine.

— Ai înțeles? m-a întrebat pe un ton, care probabil pusese pe foc o sută de chiloți de damă.

Pentru mine nu avea logică, mai ales că nu aveam dezinvoltura celorlalte femei, cu care el era obișnuit. Ele erau superbe, în felul lor unic, practic fără cusur. Eu eram Ingrid și deși nu aveam defecte fizice, aveam unul care ținea loc de tot. Bergan.

Și totuși, el mă voia și sinceră să fiu, nu știusem cum e asta până acum și mă minunam de fierbințeala care se răspândea în valuri prin mine. Emoțiile, violente și energice se războiau înăuntrul meu.
Un amestec de mii de gânduri și de sentimente contradictorii. Frumusețe, frică, panică, poftă, confuzie. Pe toate le simțeam. Mi-am repezit mâinile în pieptul lui, încercând îndepărtarea.

— Ți-e frică.

— Nu. Da. Adică, nu. Nu mi-e frică.

Pentru o clipă, am închis ochii. Eram un dezastru în desfăşurare.

— Nu e asta, am oftat.

— Dar ce e?

— Nu se poate. Clar? Nici gând. Nu sunt genul tău de fată.., femeie.

— De unde știi care-i genul meu de femeie? m-a iscodit el.

Aproape că mi-am dat ochii peste cap.

— Știu. Crede-mă. Și nu e o problemă, dar nu se poate. Înţelegi, nu-i aşa?

M-a fixat cu privirea pentru câteva clipe, dând impresia că ar insista pe argumentul lui, dar apoi a clătinat încet din cap, aprobator.

— Am înțeles, mi-a zis.

După care a zâmbit larg. N-o făcuse. Nu înţelesese.

***

Un bărbat superb mă sărutase. Acesta îmi era gândul și luni dimineață, după ce weekendul trecuse.
Mi-l petrecusem oscilând între agonia și extazul rememorării, a ceea ce făcusem și izbutisem cu eforturi, să îmi opresc mintea de a mai derula filmul evenimentelor și să analizez foarte atent ce spuneau faptele mele despre mine.