Îndrăznește să mă iubești

Capitolul 13

Drake

Ajungem la atelierul ei, situat la parterul unui apartament și ea aprinde luminile. Cutii roșii și argintii cu pensule, aliniate perfect, în suporturi și picturile ei, frumos aranjate, la o distanță relativ mică una de alta e primul lucru ce îmi sare în ochi.

— Nu e mare lucru atelierul și nu pot să cred că          te-am adus aici, spune.

Privesc în jur încercând să văd ceea ce probabil vede ea.

— Îmi place la nebunie. Se vede clar că-l adori.

Face ochii mari.

— Sunt acasă unde pot picta. Deci oriunde.

Încep să rătăcesc prin atelier, insistând asupra picturilor și realizez ce este oarecum tipicară cu aranjatul picturilor. N-are de unde să știe că vreau să văd dedesubtul oamenilor şi să fac tot posibilul să găsesc soluții de vindecare.

— Arată-mi ce faci, îi cer.

Ea ridică pânza de pe un material neînceput, se așază pe scaunul de lemn din fața lui, apucă o pensulă din dreapta picturii și mă privește.

— Aștept, zice.

Își plimbă privirea de la materiale la mine.

— Adică ce să pictezi?

— Păi da.

— Pe tine, spun și e surprinsă.

— Pe mine? se încruntă.

— De ce nu?

— Mă așteptam că pe..tine.

— Nu, vreau o pictură a feței tale.

Are o secundă de reținere și, în zecile de minute care urmează, îi studiez micile reflexe, cu înlăturarea șuvițelor rebele, cu mijirea ochilor, pe măsură ce studia progresele desenului. Părea că se află pe altă lume, ea și pictura și știam că aceasta e o imagine pe care nu o voi uita curând. Poate niciodată. Devotament, pasiune, concentrare, relaxare și plăcere, toate desenau pe chipul ei fericirea absolută.

— Cred că..e gata.

— Aproape gata, am zis, privind pictura realizată perfect, după cum mă și așteptam.

Mă privește nedumerită.

— E nevoie și de autograful tău.

— Ce? zice ea ridicându-se. Te gândești să..?

— Să fie a mea, da.

— D-de ce?

— Am toate operele tale și bănuiesc că portretul tău facial ar fi o încununare a colecției.

Își roade buza și e nehotărâtă. Am bulversat-o și e de așteptat, nimeni nu îndrăznise să intre într-atât de departe în viața ei.

— Uite, dă-mi autograful tău pe ea și fă-mi un preț. O plătesc, ca pe celelalte opere de artă.

— În niciun caz! izbucnește ea.

— Atunci dă-mi-o cu titlu de donație.

— Nu știu ce să zic, mă mai gândesc, spune și eu izbucnesc în râs.

Știu de ce nu o face, însă nu știu motivul inițial pentru care se ascunde atât. E adânc îngropat înăuntrul ei și e nevoie de timp și răbdare să-l scot la suprafață.

Își ridică privirea spre mine și acum ochii îi sunt cam dubioși.

— Gândește-te, dar să știi că pot fi foarte insistent și încăpățânat.

— Nici n-am crezut altceva, spune ușor și un colț de buze i se ridică.

— Deci ce spui? insist eu și ea izbucnește în râs de această dată.

— Nu am mai dăruit până acum portrete de-ale mele și mi se pare prea..personal.

Fața îi arde de rușine.

— Ingrid Zardini, pictorița celebra a Italiei crede că portretul ei e prea intim pentru a putea fi dăruit? o tachinez.

Fața i se schimbă deodată.

— Nu îmi place expunerea publică, de niciun fel. Îmi pare rău, cred că momentan nu sunt pregătită să îți las portretul meu.

— Din cauza lui?

Ingrid

Am făcut un pas înapoi și am ajuns cu spatele la pictură, aproape lipită, iar el drept în fața mea. Întreaga suprafață a corpului meu îmi freamătă de conștiința prezenței lui. Am dat să întorc capul, să îmi feresc privirea. Două degete mi-au prins bărbia, forțându-mă să stau drept spre el, și atunci capul lui s-a aplecat aproape de al meu. Iar gura îi e la câțiva centimetri de a mea.

— Doar nu te vezi așa, pentru că Bergan îți e tată?  a spus cu o voce delicată, amăgitor de joasă.

Am simțit că mi se usucă gura.

— Nu că aș avea o părere proastă despre mine. Eu doar..spun ce e evident.

— Evident? m-a îngânat el.

— Da..

Am răsuflat adânc, urma să spun adevărul:

— Știu ce văd oamenii când mă privesc, cei mai mulți nu spun nimic, dar știu ce văd.

El mă privește atent.

— Ce văd ei, Ingrid?

— Chiar e nevoie să o spun cu voce tare?                      m-am  răstit. Cred că e destul de evident.

Privirea lui mi-a căutat ochii:

— E destul de evident, într-adevăr.

Chiar dacă o spuneam eu tot timpul, faptul că el a fost de acord s-a resimțit ca un pumn în piept. Am dat să întorc capul.

— Cred că e cazul să mergem..

Gura lui a aterizat pe a mea. Fără niciun avertisment, fără nimic care să trădeze ceea ce se pregătea să facă. Iată-ne, acum vorbim, și în clipa următoare, buzele lui calde sunt lipite de ale mele. Erau moi, dar ferme și nu-mi dădeam seama cum să fie așa concomitent.

Îmi urmau curburile buzelor ca și cum le-ar memora.