Îndrăznește să mă iubești

Capitolul 12

Drake

Deschid ușa apartamentului în locul ei și îi fac semn să intre. Ochii ei aruncă văpăi și ridic brațele împăciuitor.

— Cred că e timpul să pleci, spune. Mulțumesc că m-ai condus. Nu știam că Army.., spune și vocea i se pierde într-o șoaptă, și naiba să mă ia, dacă nu e seducătoare și senzuală și vulnerabilă, toate la un loc.

— Uită-te la mine, îi cer.

Ea face semn din cap că nu vrea, își roade buza, iar mie îmi vine să îi iau buzele acelea pline într-ale mele.Nu fac nimic, doar o fixez cu privirea, apoi îi ridic fața să o privesc în ochi. Închide pleoapele și văd că sunt umede.  Din nou respiră adânc și văd că-și încleștează unghiile în încheieturi.

— Ai nevoie să-ți permiți să simți, Ingrid. Simte, asumă-ți.

— O spui de parc-ar fi ușor, zice ea cu amărăciune în glas.

— Nu e, e cea mai a dracu' chestie, pe care cineva poate să o facă, îi răspund, netezindu-i o șuviță.

— De-asta și luăm droguri, bem și ne luptăm.

Se desprinde ușor.

— Una e să vorbești la modul general și din teorie și alta e să..

— Simți?

Încuviințează.

— Acum mă pierd în munca pe care o vreau împlinită, însă în trecut a fost o perioadă în care m-am pierdut în alcool.

Ochii ei se măresc de uimire, dacă se mai putea.

— Vina, neputința, pot crea monștrii, dacă nu le eliberezi și nu te lași să simți. Orice te macină pe dinăuntru, spun bătându-i tâmpla, o face încet, dar sigur.

Face un pas înapoi, năucită și înfricoșată de ardoarea pe care știu c-o eman.

— Nu încerca să..

— Să ce, Ingrid? spun, retrăgându-mă să o pot privi în ochi.

— Crezi că ți-am spus o poveste fantasmagorică,  doar să îți câștig încrederea?

— N-nu știu..

Îi cuprind fața în palme, un gest prea familiar, prea afectuos, prea curând venit. Cu toate acestea, nu pot să mă abțin.

— Nu te mint. Dar știi cum am trecut peste acea fugă? Prin asumare, nu a fost vina mea că cei opt soldați au murit, nu a fost vina ta că..

Se îndepărtează brusc.

— Nu știi nimic despre mine și cred că e mai bine așa, zice agitată.

— Exact dimpotrivă. Te cunosc. Și vreau să te apăr de tine însuți și de alții.

— De ce? întreabă, pe un ton abia auzit.

Mă străduiesc să găsesc cuvintele potrivite.

— Pentru că ai nevoie de asta. Pentru că o meriți.

— Ba nu, n-am.

— Ba da, ai.

Scutură din cap.

— Și n-o merit, spune într-o doară.

Oftez, dându-mi seama că n-am șanse de câștig să mă contrazic cu ea.

— Taci odată, Ingrid.

Râde fără să vrea, cu un chicotit care-mi arcuiește buzele.

— Acum vreau să-mi arăți atelierul tău.

— Poftim? se încruntă ea.

— Atelierul de pictură.

— E patru dimineața. Atelierul se află la treizeci de minute de aici și mâine copiii lui Army și Black..

— Până la două după-amiază e tot timpul din lume.

— E târziu, în niciun caz.

— Ba da, Ingrid. Vreau să-ți văd atelierul în noaptea asta.

Aud ușa trântindu-se în urma ei, în chip de răspuns și zâmbesc. Mă bucur că încă mai poate să zâmbească. Asta înseamnă că face față situației.
Cu toate acestea, știu că se străduiește să țină totul în ea. Să joace un rol, față de mine, faţă de lume. Ceea ce obişnuieşte să facă de prea mult timp. După ce ajungem la mașina mea, pornesc motorul și ne pierdem în noapte pe ritmurile ușoare ale muzicii radioului.

— De ce faci asta? întreabă cu o voce șoptită. Nici măcar nu mă cunoști.

— Vreau să te cunosc.

Este răspunsul la ambele propoziții.