Îndrăznește să mă iubești

Capitolul 9

Ingrid

Mâinile îmi tremurau, în timp ce taxiul pătrundea pe strada unde copilărisem. Drumul nu fusese lung de la apartamentul unde eram cazată, dar mi se păruse o eternitate. Știam că mama se întorsese încă de ieri, însă aveam nevoie de un moment de respiro să dau ochii cu ea. Altceva era la telefon.

Îmi scosesem cheia casei, căci bănuiam că mama încă era la meditații, fiindcă era sâmbătă. Casa era practic la fel de când o părăsisem în urmă cu șase ani. Hainele mamei zăceau morman în dormitorul de jos, ceea ce mă surprindea, întotdeauna ea era ordonată. Probabil se grăbise să nu întârzie.

Urc treptele, cu amintirile învăluindu-mă și mă regăsesc în dormitorul meu de sus, total neschimbat. Patul meu, atent aranjat, la fel și șifonierul și micul birou pe care mi-l cumpărase bunica înainte să moară. Privirea îmi cade pe o poză cu mine alături de mama în clasa a zecea. Oftez. Tânjesc după zâmbetul sincer și nevinovat de atunci.

O ușă deschizându-se îmi atrage atenția. Mama era acasă? Am deschis ușa și cu toții am încremenit, privindu-ne șocați. Acolo, stând de partea cealaltă a ușii, stătea mama. într-un halat minuscul, dar ceea ce mi-a atras atenția a fost bărbatul cu pieptul gol, din spatele ei. Bergan. Am înlemnit.

— Ingrid, zice mama reținută.

— De cât timp? întreb fără alte introduceri.

— Ingrid, a repetat ea, clătinând din cap și pentru prima oară, chiar mi-a părut rău de stinghereala ei. Nu-i mai văzusem atât de intimi niciodată.

— De cât timp, mamă?

— Eu..noi doi..doar...a început ea.

Doar ei doi, ce? Cum ar putea explica așa ceva? Cum ar putea explica nemernicul că, în timp ce el își vedea nestingherit de viață și mama îl iubea în continuare, eu mă privam de tot?

— Draga mea, Ingrid e destul de matură să știe că niciodată nu am încetat să ne iubim, intervine el zâmbitor.

Fac o grimasă la acel zâmbet.

— Ingrid, nu vreau să crezi, noi ne-am auzit zilele acestea cu tot ceea ce ți s-a întâmplat și..

— Ați ales să vi-o trageți? zic.

— Domnișoară, ai grijă la limbaj.

— Sau ce, tată? am întrebat tăios.

— Bergan, te rog, începe mama. Lasă-ne singure.

— Nu, mamă, eu plec acum. Am invitație la o nuntă pe care trebuie să o onorez.

— Serios? spune ea încântată.

— Da, mamă, serios, răspund privindu-l pe Bergan. Ne auzim mâine, când vei fi singură.

Cobor în grabă treptele casei și, la ieșire, am spus taximetristului:

— Ce salon renumit de înfrumusețare îmi recomanzi?

După aproximativ trei ore, am ieșit dintr-un salon, pe care coincidență sau nu, s-a întâmplat să fie al Annei, prietena Nataliei. Abia îmi mai recunosc chipul când termină; dintr-odată am niște pomeți remarcabili și ochii mei sunt două fântâni negre și imense. Încă mă holbez la mine și la rochia scurtă de un roz pal pe care o purtam. Cu ajutorul Annei, reușisem să mă îmbrac după dorința miresei.

Trag adânc aer în piept, îmi fac curaj şi pășesc în casa Nataliei. Din living, hărmălaia inițială încetează la vederea mea. Am simțit o strângere de inimă la vederea lui, atât de relaxat în vestimentația ușor elegantă și cu un copil pe piciorul lui.