- Buna dimineata, raza de soare! am soptit eu in urechea lui.
- Neata, mi-a replicat el sec.
- Vrei sa pregatesc micul dejun?
- Nu, multumesc. Nu pot sa mananc nimic, sunt atat de agitat.
- Linisteste-te, sunt sigura ca o sa primesti un loc in echipa. Si vom sarbatori dupa asta.
- Da, si cum planuiesti sa ma surprinzi?
- Nu-ti spun inca, dar sper ca vei fi incantat. Acum haide sa mananci ceva.
Ne-am dat amandoi jos din pat, el s-a dus la dus si eu in bucatarie. Nu-mi placea cand era asa serios. Era jumatatea lui iulie, terminasem si cu examenele. Eram multumita atat de rezultatele mele cat si ale lui, desi se putea mai bine, mereu se putea mai bine.
Incercam sa fac o omleta si gandul imi zbura doar la noptile pe care le-am petrecut invatand impreuna. Stateam amandoi in patul meu, la capete opuse si ne chinuiam: eu cu matematica si el cu romana. Il priveam fugar din cand in cand, era atat de simpatic cand se stramba, imi venea sa arunc toate foile si sa ii sar in brate. Am facut asta o data, era aproape dimineata si desi eram obositi, am avut energie destula pentru a petrece cateva momente frumoase impreuna. Ne potriveam atat de bine, ne sincronizam incredibil si acest lucru imi placea cel mai mult la noi. Era ca si cum ne puteam citi gandurile, sentimentele. Intre noi exista o conexiune pe care nici nu o pot descrie in cuvinte. Fiecare atingere a sa corespundea unei dorinte de-ale mele, degetele lui mereu dansau lent pe pielea mea calda, dandu-mi fiori de fiecare data sub atingerea lor. Era incredibil de perfect ceea ce se petrecea intre noi.
Am simtit o mana care imi cuprindea talia si ma tragea aproape de trupul lui. Mi-am muscat usor buza inferioara si i-am aruncat o privire fugara. Se uita in gol, apoi la mine si mi-a zambit usor. Ma ingrijora, voiam ca ziua asta sa ia sfarsit. M-am intors spre el si l-am imbratisat cat de tare am putut, voiam sa-i transmit energia mea. M-a strans in brate la randul sau, soptindu-mi un “multumesc”. Am incercat sa schitez un zambet, mai mult pentru mine.
- Haide sa mananci ceva si dupa vedem daca am primit ceva in cutia postala, bine?
- Da…
- Pentru numele lui Dumnezeu Damian, te comporti de parca ai fi pe moarte! Totul va fi bine. Calmeaza-te!
Se uita la mine cu doi ochi mari si parca nu intelegea ce se intampla. I-am luat mana intr-a mea si l-am privit insistent. A deschis gura, dar a inchis-o la loc. De ce naiba se comporta asa ciudat? Nu l-am vazut niciodata asa de abatut.
- S-a intamplat si altceva in afara de asta?
- Ce vrei sa spui? ma intreba el deodata curios.
- Nu te-am vazut niciodata asa, ma ingrjijorezi.
- Eva, stii bine ca acest raspuns e cel ma important pe care il voi primi in viata mea. Imi voi construi destinul pe baza acestuia.
- De ce nu ai incredere in tine ca pana acum? Unde este tipul arogant pe care il cunosc?
- Tu crezi ca aroganta e tot ce ma caracterizeaza? Chiar crezi ca sunt un sloi de gheata? Ai incercat vreodata sa ma cunosti??
S-a ridicat nervos despre scaun, arucandu-l in partea cealalta a bucatariei. Stiam ca el este mai mult de atat, ii citeam sufletul si mintea prin fiecare actiune pe care o facea, dar eram prea mandra sa recunosc ca imi pasa atat de mult de el, de noi. Cuvintele nu ma ajutau deloc, dar faptele da. Am fugit dupa el si l-am cuprins in brate in momentul cand voia sa iasa din apartament. L-am cuprins cu totul ca intr-o stransoare, m-am lipit de trupul lui tremurand, i-am imobilizat mainile si il strangeam cat de tare puteam. Si-a pus mainile peste ale mele si mi le-a indepartat. S-a intors cu fata spre mine si m-a privit drept in ochi, iar eu simteam ca mai aveam putin si plangeam. Toate sentimentele mele clocoteau in suflet, in vene, in tot trupul, dorind sa iasa la suprafata si sa se manifeste in diferite cai. Mi-am muscat buzele cat de tare am putut si incercam sa imi controlez lacrimile.
