jurnalul unui bipolar

eu

cred ca am ajuns in punctul in care as trebui să multumesc.

sa multumesc tuturor ca au fost alături de mine si am prieteni adevărați in viata asta, nu multi au asta.
si multi isi doresc asta.

eu sunt aur, si ma consider un puști de vreo 15 16 ani, pentru ca imi doresc uneori sa pot da timpul inapoi.. sa ma bucur de copilărie, dar nu pot.

personal, nu vad obiective mari in viata, ci doar sa fiu fericit si sa am oameni aproape.

multi ma urăsc, multi ma iubesc.
asa e cursul vieții si toti ar trebui să înțeleagă că uneori chiar asa trebuie sa fie.
nu e vina ta ca gagica te a lăsat pentru altu, si nici vina ei pentru ca nu a putut să te iubească, ci pur si simplu asa s a intamplat.

uneori ma gandesc ca poate am fost foarte rational si am vrut să fiu perfect in viata, perfectul fiind un lucru irațional.

nu gandesc limpede uneori, si alteori traiesc filme pe care doar mintea mea le poate imagina, iar alteori nici nu ma recunosc.

m-am schimbat..si se simte.
am început acest capitol prin 2 lucruri foarte sincere.

niciodată nu mi am dorit să fiu singur
si niciodata n-am dorit raul nimănui.

pot să nu am ce mânca, dacă nici tu nu ai, o sa vad cum o sa fac sa ti dau tie.

eu sunt aur si vreau sa va vorbesc despre un lucru despre care nu am vorbit cu nimeni si despre care nu credeam ca o sa-l împărtășesc vreodata.

m-am gândit cum viata e atât de trecătoare si niciodata nu se merita sa lasi un lucru îngropat în interiorul tau, pentru ca te macina si te va macina tot timpul.

am fost in depresie,
si mi e frica sa recunosc asta pentru ca inca simt lamele de cutit de treceau deasupra venelor mele..
mi-am dorit să mor..
mi-am dorit să nu fi putut trăi pe lumea asta.

am reusit sa mi găsesc un singur punct pentru care as putea sa trec peste toate.
si atunci am zis..
am zis ca totul o sa fie pentru tatăl meu.

probabil că nu aveți cum sa înțelegi, dar meritele pentru ca eu traiesc acum, este ca el tot timpul a crezut in mine.

era o seara de joi, si nu mi simteam capul, plângeam pe reprize de cate 2 3 ori pe zi, si simteam cum totul din mine vrea sa nu mai supraviețuiască.

am răcit acum 8 ani foarte rau, nu puteam sa respir deloc, nici pe nas nici pe gura.

noapte dormeam pe spate legat de mâini cu o bucată de pânză rece îmbibată cu alcool sa pot simti noaptea bătaia din vena.

vorbeam cu dumnezeu despre cum imi doresc sa nu opresc din respirat si cum vreau sa prind ziua de maine.

pe lângă toate astea, am incercat sa mi fac prieteni, si la.varsta aceea nu am reusit.

trecusem prin fazele acelea din copilărie ale fiecăruia cand vorbim despre a te simti singur si despre singurătate si despre tot felul de oameni care vin si pleaca..

eu ma gândeam ca azi nu am pe nimeni,
maine nimeni n o sa ma aibe nici pe mine.

e al 20-lea si ceva capitol, si o spun acum pentru ca probabil cine a ajuns pana aici, cumva îi de mine, si te iubesc!

m-a durut foarte tare in piept in seara aceea, m-am ridicat din pat, si mi-am dat 4 5 dungi cu primul compas pe care l-am avut prin casa.

am vrut să pot simti ceva.
nu mai simteam nimic.
totul mi se părea foarte degeaba
si ca sunt degeaba pe pământul ăsta.

eram detașat.
gândeam ce lumea nu gândea, si nu ma puteam integra in societate.

mama s a trezit, a trebuit să acopăr locul..
durere mai mare cand nu mai ai nimic pe lume..credeti ma ca nu e.

mi-am înfășurat mâna cu o haină, pentru ca nu puteam sa o sperii pe mama cu prostia facuta, si daca afla tata riscam sa mi iau o pedeapsă fatală.
si am reusit sa adorm.

m-am trezit dimineata mult mai rau.
n am putut sa beau apa mult timp.
doar lapte puteam sa beau, si era singurul care nu ma făcea sa l vomit.

atunci chiar recunosc ca am avut foarte mare grija din partea la părinți.

practic corpul meu nu accepta psihicul meu si eram si sub o foarte mare răceala.

tatăl meu a fost bolnav de plămâni, si eram obisnuit cu aparate de aer în casă si de zgomote de parca se deschide o usa in toiul noptii.. probabil din cauza asta nu am avut nici frica de întuneric.. dar stiam in ce situatia gravă este el..si nu riscam sa i fac si lui rau..

a trecut o perioada scurta de atunci..si cineva mi-a luat mintile..
tata m-a găsit cu cuțitul în mână.. in bucătărie..reușisem doar sa străpung un colt din încheietura mâinii mele stângi, în care si acum am semn..
s-a speriat..
a fost o discuție lungă.
si am ramas niste cuvinte foarte frumoase.

despre viata..si cat de important e să crezi în tine.
eu nu mai credeam in mine.
de atunci, recunoscut ca am mai incercat sa fac asta..dar mediocru..

dar atunci..nu mai conștientizăm de ce vreau sa traiesc.

eram o minte bolnavă intr un corp sănătos.

si credeam ca totul se rezuma la prieteni.

m-a pupat pe frunte, mi a spus că niciodată sa nu astept nimic de la nimeni si m a lăsat acolo.
m-a lăsat să mă bandajez singur.

a 2 a zi..am scăpat autobuzul spre scoala si am inceput sa plâng..
tot el a venit la mine..
m-a luat de mână.. si tin minte si acum
mi a zis ca "totul în viata e trecător, priveste ca esti langa mine, si bucurate chiar dacă niciun motiv nu ti da asta"

am plâns, pentru ca nu stiam ce inseamna asta si l-am simtit aproape.

a fost omul pentru care as fi facut orice.
mi-a luat cuțitul atunci din mana.
cine stie ce as fi facut?
traiesc datorita lui.
si el a făcut totul pentru mine.
Îl iubesc..cum n as putea sa ma iubesc pe mine.

la scurt timp, a murit.
si mi-am jurat.
ca cel mai puternic om, o sa fiu.

nu vreau sa las urme de supărare, dar vreau sa las un mesaj, pentru voi.

încercați să fiți oamenii pe care voi ati vrea sa i aveti si încercați să aveți oamenii cu care ati vrea sa fiti.

timpul e scurt, un om laș se rănește si fuge..un om puternic ramane.

un om puternic am ramas.

gânduri bune.