BL ( YAOI )

Căprioara Albastră (II)

Publicat: 25, martie, 2021

Partea a doua

       Au trecut mai bine de șapte luni, de când am venit la Academia Seramix, o școală specială pentru ființele magice din regnul animalic. Timpul nu mi-a adus înapoi amintirile pierdute, așa că nici măcar în ziua de azi nu știam cum și de ce, mi-a fost ștearsă memoria. Directorul școlii a încercat să afle, însă nimeni nu părea îndeajuns de capabil să rupă această vrajă, ceea ce însemna că responsabilul făcea parte din una din cele două familii importante  —  cea a canidelor, ori cea a felinelor. Când a ajuns la această concluzie, a decis că e mai bine să nu aflu cine este vinovatul și să îmi continui viața normal. Era deja un miracol faptul că eram în viață, așa că am considerat că avea dreptate în această privință. Fiind o Căprioară Albastră  —  și încă una ce nu și-a atins maturitatea  —  eram prada cea mai perfectă pentru reprezentații acestor familii. Specia mea era pe cale de dispariție, în special puii, ceea ce ne obliga pe majoritatea să stăm ascunși, numai că părinții mei erau diferiți. Au avut întotdeauna încredere în conducătorul satului de unde veneam, ce i-a protejat de generații întregi, și tocmai din acest motiv mi-au permis să vin la această Academie. Dar niciodată nu puteai aveai încredere în clanurile de aici, mi-a mărturisit directorul. Nu țineau cont de reguli sau legi, iar el nu avea puterea să îi oprească, dacă mi se întâmpla ceva. 

       Aceste luni au trecut oarecum în liniște. Îmi frecventam cursurile și mă întorceam înapoi în cameră, unde îmi petreceam majoritatea timpului. De asemenea, întotdeauna îmi acopeream urechile și mă feream să stau prea mult în preajma celorlalți. Nimeni nu trebuia să afle faptul că eram o specie pe cale de dispariție, deoarece zvonurile se puteau răspândi. Totuși, aveam nopți în care nu puteam dormi și stăteam cuibărit sub plapumă, din cauza zgomotelor ce veneau de afară, din fața ferestrei mele. Simțeam că sunt urmărit. 

       Acest lucru mă neliniștea și mă îngrozea, dar cel care se furișa mereu prin fața ferestrei mele și mă spiona, nu a intrat niciodată în dormitor. Nu știam absolut nimic despre el, ci doar bănuiam că el era responsabil de pierderea de memorie suferită. De asemenea, de câte ori intram în bibliotecă, mă sugruma un sentiment de frică și anxietate. Întotdeauna îmi căutam cărțile și manualele în grabă, și fugeam de-acolo. Mirosul cărților, ce odată m-ar fi liniștit și m-ar fi primit cu brațele deschise, acum mă alunga. Nu înțelegeam despre ce ar fi putut să fie vorba, dar nici nu insistam asupra acestor gânduri. Știam că nu trebuia să le acord prea multă atenție. 

       Într-o noapte cu lună plină, când mă pregăteam de culcare, am auzit din nou un zgomot venind din spatele ferestrei. Am înghețat pe loc, îmbrățișându-mi trupul cu brațele, în timp ce ochii mei erau blocați asupra perdelei albe ce se unduia sub atingerea ușoară a vântului. Uitasem geamul deschis. Am încercat să îmi liniștesc bătăile inimii și să îmi calmez respirația, numai că frica pusese stăpânire pe mine, împingându-mă să mă pierd cu firea. Am putut zări o siluetă acolo, o umbră dincolo de perdea, și avea gheare lungi și ascuțite. Necunoscutul voia să intre înăuntru din câte îmi puteam da seama, așa că am țipat, neputând să îmi mai reprim neliniștea și teama ce îmi apăsau pieptul. Am fugit numai decât spre pat, ascunzându-mă sub plapuma, fără să conștientizez pe moment faptul că nu era tocmai o ascunzătoare bună. 

       Am auzit pași în cameră. 

       Mâinile îmi tremurau înfipte în plapumă, în timp ce îmi strângeam cu toată puterea ochii, rugându-mă să scap cu viață și să nu le provoc o așa mare suferință celor dragi. Inima mai avea puțin și îmi distrugea cu totul cutia toracică, în timp ce respirația haotică mai rău mă asfixia, sincer să fiu. Numai că nu aveam cum să o calmez. Eram mult prea speriat, lacrimile pătându-mi deja obrajii.