BL ( YAOI )

Păcatul iubirii otrăvite

Publicată: 19, iulie, 2022

༺═──────────────═༻

" Căutăm să ne justificăm, să clădim iluzii, când adevărul cel crud și dezgolit se izbește cu brutalitate de noi, lăsându-ne sângerând. "

       Scăldându-ne în păcatele părinților, în ura lor, în dorințele și nevoile lor, cine suntem noi mai exact? Ce anume căutăm de la viață? Ce anume cerșim cu atâta disperare, deși nici măcar noi înșine nu suntem pe deplin conștienți? Ce semnifică fericirea, cu ce-o poți compara, de-ar fi? Cine a inventat-o? De ce există? De când și-a însușit forma aceasta complexă? Sau presupusa ei complexitate e doar o mască impusă de societate? Ne mințim noi zi de zi, oră de oră, și secundă de secundă, precum niște creaturi incapabile să dea dovadă de inteligență? 

       Fericirea este la fel de simplă ca respiratul, trebuie doar să o cauți cu brațele deschise și sinceritate, căci în simplitatea ei există fragilitate. Eu am căutat-o și am găsit-o, am acceptat-o și o țin strâns la pieptul meu, ocrotind-o precum o mamă ce își apără propriul sânge. Fericirea și iubirea sunt suflete pereche, niciuna neexistând fără cealaltă, amândouă colorându-ne emoțiile în cele mai vii și strălucitoare nuanțe.  

       — Sau cel puțin așa am crezut, am șoptit pentru mine, privind podeaua mânjită de sânge și cadavrele ce stăteau drept dovadă a nesăbuinței și greșelii mele fatale. Mă îndrăgostisem de un criminal cu sânge rece, un monstru, ce îmi închisese inima undeva în propria sa persoană, rupându-mă de însuși esența vieții mele. Nu mă mai recunoșteam nici când îmi priveam chipul brăzdat de lacrimi în oglindă. Mă transformasem într-un străin pentru mine, pentru ceea ce era corect și normal, pentru existență. Totul mi se prăbușise în cap precum un castel construit din cărți de joc, devenisem o glumă proastă, o creatură batjocorită de umanitate, pentru că îmi vândusem de unul singur sufletul diavolului. 

       — Eu am încercat să te avertizez, îngeraș. Poate că sunt un demon și propria-mi respirație otrăvește tot ce mă înconjoară, precum gazul cel mai toxic și mortal, însă adevărul care nu vrei să îl accepți cu sinceritatea inimii tale, este că te iubesc. Desigur, dragostea ce o nutresc pentru tine este impură, o lamă încinsă ce îți crestează pielea iar și iar, dar nu-i pot schimba definiția. Dragostea tot dragoste rămâne, și realitatea este că până și diavolul poate simții iubire, undeva în bezna propriului sine dezgustător și îmbâcsit cu ură. 

       I-am privit ochii de gheață, un albastru imaculat și șlefuit până ce-a dat naștere celui mai frumos, dar totuși plin de unghiuri ascuțite și periculoase, diamant din univers. Mă privea fix, trăsăturile sale angelice și fine pierzându-se în curbura diabolică a buzelor. Rânjetul său crud trezea atâta frică în mine, încât nu îmi puteam potolii bătăile inimii nici dacă muream în acel moment. Groaza ar fi continuat să o țină în viață, condamnată să tremure și să plângă cu lacrimi de sânge, de una singură. 

       Am înghițit în sec, simțind impulsul mizerabil de-a fugi și-a mă ascunde undeva departe, dar nu aveam acest drept. Nu puteam să tânjesc după siguranță, când dincolo de oroare și pură agonie, exista și urmele iubirii mele pentru el  —  pentru că existau, încă erau intacte. Nici când îmi arunca acea privire batjocoritoare și arogantă, nu îmi puteam convinge sufletul să îl șteargă din propria-i esență. Vocea lui groasă și senzuală îmi curgea prin vene mai arzător decât lava, distrugând absolut totul în cale. Rânjetul său subtil cu o urmă de zâmbet dulce, încă îmi dansa în fața ochilor, ștergând totul din jurul meu și lăsându-mă să cred că noi doi eram singurii oameni din acest univers vast. Luase atâtea vieți și îmi pângărise orice urmă de inocență, dar eu îl iubeam în continuare cum nu aș fi crezut că aș putea să iubesc vreodată.