BL ( YAOI )

O scrisoare către el

Publicat: 21, iunie, 2015 (editat 2021)

       Pentru:

Primul și unicul demon cu chip de înger, căruia i-am dăruit inima mea.

       Lacrimile cristaline-mi întunecă vederea, în timp ce-mi cad neîncetat din abisul negru al ochilor mei înecați în suferință. Îmi întind mâna spre tine, vrând să-mi alini inima spartă-n mii de bucățele, însă tu, demon cu chip de înger, ce mi-a încătușat sufletul inocent într-o mare de întuneric, mi-o dai brutal la o parte, în timp ce irișii tăi albaștri de gheață mă privesc cu dispreț. Spune-mi, cu ce ți-am greșit? De ce te comporți așa cu mine? Nu mi-au ajuns, oare, nopțile de agonie, în care mă sileai să fiu al tău, lăsându-mă apoi să fiu preșul amicilor tăi? Nu-mi ajunge deja câte lacrimi am vărsat ca să-ți fac pe plac și câte persoane am îndepărtat de lângă mine  —  persoane dragi, ce mi-au fost alături întotdeauna; persoane ce-au văzut imediat prin zâmbetele tale pline de-o bunătate falsă și prin minciunile ce mi le vindeai clipă de clipă, numai ca să mă prinzi în mrejele tale diabolice.

       M-am lăsat păcălit, te-am urmat. Dar dragostea mea, cu toate astea, eu încă te iubesc. Te-am iubit din primul moment în care te-am zărit în acel parc pustiu, stând pe acea bancă udă de ploaie. M-ai făcut să-mi doresc să te ating; să te simt aproape. Mi-ai dat întreaga lume peste cap, și tu nici măcar n-ai știut decât peste cinci ani, când te-am întâlnit din nou, lucrând la firma tatălui meu. Chipul tău perfect, părul tău ciufulit și sexy, trupul tău solid, zâmbetul tău jucăuș și pervers  —  totul la tine m-a cucerit. Din nou. Și acum, după ce m-ai distrus și m-ai folosit, îmi arunci acele priviri înfricoșătoare și batjocoritoare, lăsându-mă singur în acea cameră de hotel, plină cu o mie de plânsete, până când se lasă seara și mă cauți din nou, să-ți satisfaci poftele carnale și nesătule.

       — Mâine...am șoptit, glasul sunându-mi răgușit de la atâta plâns. Mâine, vino singur.

       — N-am chef.

       Cuvintele lipsite de emoție m-au lovit precum un fulger nemilos și mi-am strâns trupul gol și plin de vânătăi în brațe, ascultând sunetul ușii ce-o trântești nervos, în timp ce părăsești camera, lăsându-mă din nou singur. M-am blestemat singur, neputând să accept că probabil eu era motivul supărării tale bruște și am lăsat izvorul de lacrimi să-mi ude din nou obrajii palizi.

       Mi-am dorit să fiu raza ta de soare în noaptea pictată în culoarea disperării, mi-am dorit să fiu motivul pentru care zâmbești asemeni unui înger, în timp ce te bucuri precum un copil de micile frumuseți ale lumii, mi-am dorit să te poți încrede în inima mea îmbătată până-n gât cu dragostea ce ți-o poartă și să-mi dai măcar și-o fărâmă de speranță, deghizată-n bunătate.

       Iluzii. Tot ce am, sunt iluzii  —  vise deșarte, ce nu se vor împlini niciodată.

       Ființa din mine urlă din cauza neputinței de a-ți câștiga sufletul înghețat și îmi aruncă-n fiecare zi tentația morții, practic întinzându-mi-o pe tavă. Țipă disperată și dă cu pumnii, implorându-mă să-mi sfârșesc suferința. Dar eu o ignor precum un idiot și îi șoptesc că te iubesc; că nu te pot părăsi. Și atunci se ascunde într-un colț și varsă lacrimi de sânge  —  pentru ea și pentru mine.

       Când s-a lăsat seara din nou, spre marea mea surpriză  —  și fericire —ai venit singur. Chipul tău părea pașnic, încărcat cu o blândețe văzută numai în basmele pentru copii. M-ai luat în brațe și m-ai lăsat să stau așa, la pieptul tău, aproape întreaga noapte, șoptindu-mi cuvinte gingașe. Iar spre dimineață te-ai uitat la ceas, zâmbind sinistru și spunându0mi să mă îmbrac, pentru că urma să ieșim în oraș. Eu, ascultător și incapabil să văd dincolo de prefăcătoria ta, ți-am urmat ordinul cu sfințenie, cuprins de-un entuziasm euforic. M-ai luat de mână și am coborât jos, unde ne aștepta mașina ta. Am intrat în interiorul ei și te-am privit vesel cum apeși pe accelerație, neobișnuit de nerăbdător. Credeam că mi-ai pregătit o surpriză  —  de fapt, deja visam la o zi plină de râsete și sărutări romantice, sub albastrul strălucitor al cerului de vară.

       N-am știut cât de mult mă înșelam.

       Ai parcat în fața unei vile străine și m-ai invitat înăuntru, surâzând plin de-o încântare macabră. Te-am urmat precum un cățeluș ascultător, și-n ciuda faptului că-n secunda în care am călcat pragul casei l-am zărit pe unul din foștii mei colegi, ce m-au torturat non-stop în toți cei patru ani de liceu, am hotărât să nu-mi bat capul cu acest detaliu, privirea mea contemplându-te doar pe tine.

       —Te așteptam, ți s-a adresat el, făcându-ți semn să-l urmezi.

       Ne-a dus sus, într-o încăpere cufundată în semiîntuneric, datorită jaluzelelor trase, și tu m-ai împins în față, cerându-mi să mă dezbrac. Ochii mi s-au mărit și lacrimile mi-au brăzdat din nou obrajii, în timp ce mă agățam de tine. Am deschis gura să spun ceva, însă tu ți-ai lipit palma grea de obrazul meu, împingându-mă apoi de lângă tine și părăsindu-mă în acel loc, unde o întreagă haită de lupi abia așteptau să-mi sfâșie hainele și să-mi devoreze trupul deja tremurând.

       Am vrut să fug după tine, dar ușa s-a închis și atunci am știut că nu aveam să te mai văd niciodată. Am înțeles că m-ai adus aici pentru a scăpa de mine și că schimbarea ta bruscă de comportament, n-a fost decât o minciună de rămas bun, ce sperai să mă ajute să rezist până când moartea mă va chema la ea, lăsându-mă să-mi plâng de milă în brațele sale reci, ce mereu îmi vor aminti de tine. "

       Semnat:

Un suflet chinuit, ce-i încă prins în mrejele dragostei tale inexistente.