BL ( YAOI )

Îndrăgostit de-un înger cu aripi frânte

Publicat: 13, iulie, 2015 

       Cerurile urlau, zgâriindu-ți urechile sensibile. Se cutremurau până-n măduva fulgerelor și-a tunetelor, căci micul înger Mahia se răzvrătea împotriva fraților săi. Voia să fie liber, alături de păsările cerului și nimeni nu părea să-i înțeleagă dorința inocentă. Plângea cu lacrimi de cristal, învăluind întreaga lume într-o ploaie de vară îmbătat-n tristețe, iar ceilalți îngeri îl priveau cu compasiune și iubire, sufletele lor făcându-se țăndări în fața durerii sfâșietoare a prea iubitului lor frățior mai mic. Ar fi dat orice numai să-i aline suferința, dar voința le era legată-n lanțuri de fier, împiedicându-i să-i aducă înapoi zâmbetele cu gropițe, pe ale sale buze gingașe. 

       Mahia a fugit spre văzduh, înălțându-și aripile colorate-n culorile curcubeului, însă în momentul în care a ajuns dincolo de Porțile Raiului, aripile i-au fost cuprinse de flăcări, făcându-l să cadă precum o cometă spre Pământ. Frații lui, șocați și înecați în disperarea neputinței de a-l ajuta, și-au dus cu toții mâna la inimă, șoptind rugăminți către lumea pământeană. 

       Cineva, oricine, ajută-l. 

       La câțiva kilometri distanță de locul unde a căzut micuțul înger cu aripile frânte, locuia un fermier tânăr. Locuia singur, căci familia sa pierise într-un accident, și pierdea multe ore nefăcând altceva decât să admire cerul albastru și păsările libere, ce zburau vesele de colo-colo. Iar când se lăsa seara, admira stelele, cântându-i cântece de leagăn fermecătoarei lunii. 

       În ziua respectivă, din cauza ploii neașteptate, s-a văzut nevoit să strângă toate animalele cu mult mai devreme, băgându-le la adăpost. Însă el, în schimb, a rămas sub cerul liber, lăsând stropii cristalinii să-i mângâie pielea. 

       Și atunci le-a auzit șoaptele. 

       Păreau atât de triste și pline de durere și disperare.

       Călăuzit de adierea ușoară a vântului ce începu să-i gâdele ușor părul albastru închis, asemănător safirelor privite-n reflexia nopții, a ajuns undeva într-un câmp deschis, unde se zărea o groapă. Nedumerit, s-a apropiat mai mult și acolo, la capătul ei, zăcea un băiețel cu păr albastru turcoaz. A coborât imediat, verificând dacă mai trăia, și a răsuflat ușurat când i-a simțit inima bătându-i cu duioșie în pieptul micuț. I-a atins obrazul ștergându-i o lacrimă, ce-n mâna sa s-a preschimbat într-un cristal, și cu-n zâmbet ușor trist, l-a săltat la pieptul său, ducându-l la fermă. L-a așezat într-un pat cu așternuturi albe și i-a șters dârele de sânge ce i se prelingea din locul unde, odată, i-au fost aripile. 

       Un oftat i-a părăsit buzele în timp ce-i pansa rănile. Și-a trecut ușor mâna peste spatele său firav, imaginându-și cât de frumoase i-au fost pe vremea când încă-i decorau spatele, apoi l-a învelit, așezându-se într-un fotoliu din colțul camerei. A rămas contemplându-l, uimit de puritatea și strălucirea sa, și într-un final a adormit. 

       Târziu în noapte, un plânset disperat l-a trezit, dându-și seama că era vorba chiar de micul înger. S-a repezit să-i ofere măcar o fărâmă de căldură prin îmbrățișarea sa, implorându-l să nu mai verse lacrimi, căci ființele ca el trebuiau să râdă. Mahia, trist că și-a pierdut prețioasele aripi, alături de speranța sa ca într-o zi să zboare alături de păsări, departe-n văzduhul nesfârșit, și-a afundat trupul în brațele acelea călduroase și puternice, ce într-un fel îl făceau să se simtă puțin mai bine.

       Zilele treceau și fermierul s-a îndrăgostit de săraca ființă necăjită, pornind mânia cerurilor. Însă, conștient de faptul că o astfel de dragoste era pur și simplu imposibilă, și-a dedicat întreaga sa viață îngrijindu-i sufletul rătăcitor, iar îngerașul, neștiind ce se ascundea în inima bietului om, a trăit alături de el pentru mulți ani. 

       Și într-o zi, dis-de-dimineață, prea frumoasele sale aripi pictate-n veselia curcubeului i-au crescut la loc, aducându-i înapoi speranța de mult pierdută. Bucuros și cu sufletul din nou întregit, l-a căutat de prietenul său, dornic să-i împărtășească vestea. Dar nu l-a găsit.

       S-a întors în cămăruța călduroasă, unde zâmbetele și lacrimile s-au împletit de-atâtea ori împreună, și-a zărit un trandafir cu petale negre precum cerul nopții, așezat chiar la capul său. L-a luat în mână, inspirându-i miasma, și a zâmbit. Chiar dacă nu și-au luat rămas-bun, Zamil va rămâne pentru totdeauna în inima sa. Nu conta că venea sfârșitul lumii; el tot își va aminti de el, cu zâmbetul pe buze. 

       Și-a prins petalele trandafirului în par și a fugit afară, luându-și zborul.

       În sfârșit, era liber.

       Undeva, în câmpul de flori, două pereche de irișii albaștrii de lapislazuli priveau îngerul cu nostalgie. Știa că nu avea să-l mai vadă vreodată și inima-i plângea, însă era fericit pentru el.

       În sfârșit, îngerul său cu aripi frânte, era liber.

fluturi de cristal; zâmbet de cleștar

povestea există numai datorită lui Hex, așa că să-i mulțumiți ei dacă va plăcut. 

edit 2021

video-ul melodiei care m-a inspirat să scriu aceste scurte rânduri, în 2015, nu mai e valabil, și cât despre melodie, nu îmi mai amintesc cum se numea sau cine o cânta, și nu reușesc să găsesc niciun indiciu  —  tot ce am sunt presupuneri, așa că am zis să las așa, mai bine

îmi cer scuze