BL ( YAOI )

Iubire sau obsesie?

Publicat: 6, august, 2017

„Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului." – William Shakespeare

      — Te-ai întrebat vreodată ce ai face dacă persoana cea mai importantă din viața ta ți-ar spune pur și simplu că nu te mai iubește? Că întreaga voastră poveste de iubire, nu a fost altceva, decât o minciună frumoasă? Și că tu ai reprezentat doar o joacă? O pierdere de timp? Cum te-ai simți? L-ai urî? Ți-ai dori răzbunare? Ori ai fi dispus să rămâi în continuare alături de el?

       Adierea ușoară îi mângâie obrajii băiatului, acesta jucându-se cu tivul cămășii mult prea largi, ca să fie a sa, în timp ce își legăna picioarele. Ce ar face? Își mușcă buza, părând să se concentreze în căutarea unui răspuns, însă adevărul era că exista doar unul singur. Poate că era prostuț, dar pentru el nu avea importanță. Acea persoană era totul pentru el.

     — Aș rămâne. Și l-aș iubii în continuare.

      Zâmbește  —  un zâmbet larg, ce-ar orbi până și un orb. Totuși, celălalt individ pare nemulțumit de răspunsul său. Chiar dezgustat.

       — Cum așa? Ai rămâne alături de el, cu toate că și-a bătut joc de tine? Nu ai deloc respect de sine? Ce fel de iubire este asta?

       Brunetul se scarpină în cap ușor confuz. Ce fel de iubire? Era iubire, ce altceva mai conta? Serios acum, ce erau cu toate întrebările astea ciudate? Inima sa aparținea doar unei singure persoane, și avea să aparțină pentru totdeauna.

       — Îl iubesc. Altceva nu contează.

       Individul devine iritat.

       — Nimic? Si dacă te-ar ucide? L-ai mai iubi?

      — Da.

       — Atunci, să spunem că ar omorî o persoană foarte importantă pentru tine. Cum ai reacționa?

       — El este cea mai importantă persoană pentru mine.

       Individul oftează zgomotos și iritat, pe punctul de a-l lovi pe băiat.

      — Să spunem de dragul discuției, că ar fi vorba de altcineva.

       — Aș plânge; dar l-aș iubii în continuare.

       Individul se enervează. Își netezește părul roșcat, încercând să nu își iasă din fire  —  ar fi o prostie să-l ia pe brunet la bătaie; și o pierdere de timp. Dar cu toate astea, nu-și putea ascunde iritarea.

       — Cum poți iubii pe cineva atât de mult? E irațional! pufnind batjocoritor. Asta-i obsesie curată. Ești un obsedat. Un psihopat cu acte în regulă.

       Băiatul îl privește pe roșcat zâmbind.

       — Nu contează. Îl iubesc.

       Individul abia se abține să nu-i tragă una, în dorința de a-i șterge zâmbetul ăla afurisit de pe chip. Își încleștează maxilarele și pumnii, săltându-se brusc în picioare, scaunul prăbușindu-se zgomotos pe jos. Brunetul îl privește confuz și ușor speriat, observându-i expresia încărcată de ură și furie, și mai că-i vine să fugă mâncând pământul. Roșcatul se repede spre el, prinzându-l de gulerul cămăși și ridicându-l de la masă, în timp ce băiatul închide ochii, tremurând. Individul vrea să îl lovească; totuși, nu o face  —  cineva se îndrepta spre ei. Îl eliberează.

       — N-am terminat cu tine! șuierând spre el, luând-o apoi la pas, lăsându-l pe brunet cu un nod în gât.

       — O porție uriașă și delicioasă de clătite! exclamă o voce feminină, așezând pe masă o farfurie cu clătite, zâmbetul ștergându-i-se când observă expresia de pe chipul băiatului. Lasă un oftat să-i părăsească buzele pictate într-o nuanță aprinsă de roșu, trântindu-se pe scaunul odinioară ocupat de roșcat. Ignoră-l pe idiotu' de frate'miu, bine? E doar gelos. Încă nu și-a găsit perechea predestinată.

       — Crezi că sunt obsedat de el?

       — Tu crezi că ești obsedat de el?

       — Nu. Îl iubesc, spune hotărât. Dar-

       — Atunci așa stau lucrurile, i-o taie blonda, zâmbindu-i scurt. Ceea ce contează cu adevărat, este ceea ce crezi tu, nu ceilalți. Ei nu sunt importanți. Acum halește, că n-am pregătit clătitele astea de pomană.

       — Bine.

       Dar nu ere pe deplin convins. Oare iubirea lui era obsesie?

       Întinde mâna și ia o clătită, dar mai mult o ciugulește, rătăcind cu mintea în altă parte. Să fie cu adevărat obsedat de el? Niciodată nu s-a gândit la asta. Știa doar că îl iubește. El era mai presus de orice, și de oricine  —  inclusiv mai presus de propria sa persoană. Reprezenta întreaga sa lume, motivul pentru care trăia, aerul pe care îl respira. Nu exista lucru ce nu l-ar face, dacă i-ar cere-o. Și-ar da până și viața pentru el.

       Era greșit? Și dacă era greșit, ce-ar trebui să facă? Dacă într-adevăr era obsedat de el, ce ar trebui să facă? Să nu îl mai iubească? Imposibil. Absolut imposibil. Nici măcar nu voia să își imagineze cum ar fi să renunțe la sentimentele sale. Simplul fapt că își dedica inima și întreaga ființă acelei persoane era de ajuns să îl facă fericit. Datorită lui putea să treacă peste orice obstacol, orice tristețe.

       Se îndrăgostea de fiecare dată când îl privea, de fiecare dată când îi rânjea tipic lui, de fiecare dată când îi auzea vocea. Nu exista clipă în care să nu se îndrăgostească de el din și din nou. Iubirea sa creștea și creștea, până ce depășea însuși timpul și spațiul, logica, infinitul. Dragostea sa nu putea fi exprimată în cuvinte, cifre, ori simboluri. Era pur și simplu o iubire profundă, ce doar el putea să o înțeleagă.

       Brunetul redevine zâmbăreț. Nu avea nevoie de nimic altceva, ca să-și regăsească buna dispoziție, decât să se gândească la el. Îi dădea putere, și-i umplea inimioara de energie și veselie.

       — Iubesc iubirea! țipă deodată, râzând și chițăind precum un copilaș mic, blonda doar chicotind, bucuroasă că revenise la starea sa obișnuită.

       — Așa mai merge, întinzând mâna să-i ciufulească părul, brunetul zâmbind larg și sărind s-o îmbrățișeze, umplând-o de pupici.

       Pentru el era iubire, nu obsesie; și asta era tot ce conta.

       — Am fugit să-i fac o surpriză! o anunță zglobiu, dezlipindu-se de ea și furând o clătită înainte de-a o lua la goană pe holurile castelului, spre dormitorul său; și odată ajuns, își linge buzele, căci terminase de mâncat și clătita. Intră sub duș, răsfățându-se repejor, apoi o zbughește spre șifonier, cotrobăind după o rochiță cu volănașe, de culoare albastră, plină de inimioare. Face câteva piruete în fața oglinzii, semănând cu un spiriduș hiper energic, și-o ia de această dată spre bucătărie, unde se apucă de preparat câte ceva pentru un picnic  —  desigur, se rezumă la niște sandvișuri, salată de roșii, și o pungă cu cornulețe. Procură și două cutii de suc din frigider, apoi le așază pe toate într-un coș. Ia coșul, ducându-se să facă rost și de-o păturică, și pornește spre poienița din preajma castelului, așezând frumos păturica înainte să meargă în grădina cu trandafiri, de unde culege câțiva trandafiri roșii. Se întoarce în dormitor, și-i scrie o scrisoare, presărând apoi petalele din dormitor până-n poieniță, unde se așază cuminte pe păturică  —  am zis că era albastră?

"Urmează covorașul de dragoste. Pisoiașul tău."