Perechea perfectă [În Pauză]

6. Evită-l pe Alpha

Am băut apa, dar nu mi-a plăcut ce vedeam. Mâna mea tremura îndejuns de puternic încât să fie vizibil. Iar dacă eu observasem și el observase. Aveam nevoie de încă o țigară sau de un ceai, altfel m-aș fi transformat acolo, fără niciun avertisment.

M-am ridicat și am ajuns lângă fereastră. Puteam vedea vene întunecate pe mâini, atunci când am scos cutiuța din metal din buzunarul din spate al pantalonilor. Am prins țigara între buze, sprijinind-o cu două degete.

-Daiana, mi-a spus rece Alpha, ca pentru a-mi atrage atenția că făceam ceva ce nu aveam voie.

De undeva din spate auzeam o șoaptă răgușită spunându-mi numele. Se apropia din ce în ce mai mult. Mâna mea tremura acum mai puternic pe bricheta care refuza să se aprindă. Mi-am închis ochii când am tras prima dată fumul ce-mi amorțea gâtul, limba și apoi toracele, auzindu-l chiar în spatele urechii:

„Daiana..."

-Ce e cu mirosul ăsta?am auzit o șoaptă feminină ce m-a readus în simțiri.

Am expirat adânc atunci fumul, privindu-mi mâna ce ținea țigara. Ardea deja prea mult. Am scuturat scrumul cu o mișcare scurtă atunci când am ajuns lângă blatul de bucătărie, pe care își lăsase Alpha scrumiera. Am prins-o în mână și am lăsat-o pe pervaz, pentru a rămâne lângă fereastra deschisă.

-Despre ce vorbeam?am încercat să fac un efort de a rememora. Oh, da.

Am tras din nou din țigară. Am eliberat. Privirea mea a rămas pe cerul senin. Atmosfera era umedă. Ploaia trebuia să vină de undeva în curând. Poate pe seară.

-Bunicii sunt pasionați de sport. Am făcut mulți ani diferite sporturi la dorința lor.

Iar după vârsta de doisprezece ani m-am oprit la unul singur: artele marțiale.

-Nu cred că-mi amintesc ce mi-ai răspuns când te-am întrebat de ce iei tratamentul ăsta, am auzit glasul lui Filip.

Acel lup cu siguranță era foarte băgăcios. Aș fi vrut să-i răspund la fel de băgăcios, dar nu trebuia să uit că eram în haita Colț. Iar aceasta era o altă oportunitate de a-l face pe Alpha să mă îndepărteze de sine. Nimeni nu voia un „lup stricat", așa cum auzisem că se refereau părinții mei la mine. Cu atât mai puțin cineva din clanul Colț, care erau trup și suflet pentru superioritatea rasei.

Am zâmbit calmă, întorcându-mă spre Filip. Am scuturat din nou scrumul.

-Pentru că sunt un lup stricat.

Aproape că m-a amuzat privirea lui Filip atunci. Și-a mărit ochii, încruntând ușor.

-M-am născut prematur și de la o vârstă am descoperit că nu-mi pot controla metamorfoza.

Era, totuși, adevărul. Fără detalii, prin omitere, dar adevărul.

-De obicei merg la alergat în prima parte a zilei, am trecut la alt subiect ca și cum ar fi fost natural. Este în regulă asta, Alpha?

-Nu în pădure, a spus destul de sec.

Nici nu aveam de gând să mă aventurez singură pe un teritoriu necunoscut.

-Mulțumesc, am spus stingând țigara.

Mi-am luat farfuriile și le-am clătit sub jetul de apă înainte de a pleca. Îmi simțeam capul destul de ușor, iar ăsta nu era un semn prea bun. Se părea că toată această situație cu Alpha-ul sângeros și Carlson răscoleau în mine anxietate. Anexietate care scotea la suprafață lucruri pe care le credeam îngropate.

Coborând scările, am primit un telefon. Simțeam o prezență în preajmă, deși nu vedeam pe nimeni. Am transferat apelul către căști, pentru a mă putea încălța cu adidașii.