Perechea perfectă [În Pauză]

27. Nevoile haitei

Ce puteam să spun la o asemenea atitudine? Nu voiam să-l pierd pe Marc, iar, până acum, eu greșisem în această relație mereu.

-Atunci...continuă. O să te ascult.

-Dacă vrei să rămânem împreună, va trebui să renunți la țigările tale.

Am avut un gol adânc, greu, în stomac.

-Cum?am șoptit. Dar...ele mă ajută.

-Nu. Nu te ajută. Sunt un drog. Au multe efecte secundare. Și trebuie să aștepți o perioadă îndelungată, după ce oprești doza, ca al tău corp să se detoxifice.

Mă simțeam sincer temătoare.

Nu eram bună să-mi controlez propria persoană. Nu eram bună să fac nimic pe plan emoțional fără țigările mele.

-Sigur. Dar va trebui să te lași și tu de fumat.

Mi-a zâmbit criptic, întinzându-mi mâna.

-Sigur. Avem o înțelegere.

Nu puteam să mint. Nu eram deloc încântată cu privire la această chestiune. Nu îmi puteam aminti viața mea fără tratamente pentru anxietate și stres.

Marc s-a ridicat și a plecat. Nu știam ce avea să facă, dar puteam bănui că nu era ceva de bine. El nu era într-o stare prea stabilă în acele momente.

Se comporta foarte ciudat de ceva timp, ca și când ascundea o durere mare, pe care nu voia să o împartă cu mine.

S-a întors cu un sac întunecat din plastic și a început să cotrăbăie prin sertare și geanta mea. A luat pe rând toate pachetele de țigări ale sale și toate recipientele mele cu amestecul din plante.

-Și...nu te gândești la o trecere bruscă, nu?am întrebat încet.

-Nu, iubire. Dacă am spus că nu vom mai fuma, atunci nu vom mai fuma. Deloc.

Tonul lui era pasiv-agresiv. Cu siguranță și pentru el era o provocare, pentru că astăzi nu fumase deloc, din cauza programului încărcat pe care l-am avut.

Nu voiam să încep o ceartă, pentru că, în final, înțelegeam decizia lui. Era una rațională. Țigările erau nocive pentru sănătatea noastră. De asemenea, noi nu am fi putut avea copii până când nu m-aș fi lăsat de țigările mele. De fapt, chiar dacă începeam acum, în următoarele trei-patru luni tot nu puteam rămâne însărcinată. Era bine, totuși, că nu aveam astfel de planuri în viitorul apropiat.

În acea seară îl vedeam foarte agitat. Marc, de obicei, nu consuma dulciuri, dar atunci auzeam dulapurile de la bucătărie pocnind și trosnind, când el închidea și deschidea ușile insistent, ca și când se aștepta să găsească altceva dacă trântea ușa și apoi o deschidea din nou.

Am rămas în prag, privindu-l.

-Ce faci, Marc?

S-a întors cu o atitudine ușor ciudată. Era ca și cum se întorsese în timp douăzeci de ani, iar mama lui îl prinsese într-un loc unde nu trebuia să fie. Oare chiar a crezut că nu-l auzeam?

-Mă uitam...la ce avem prin dulapuri. Nu am mai luat nimic gustos de curând, nu?

-Avem multă mâncare în frigider. Servește-te cu ce dorești. Sau... Vrei să-ți face ceva anume?

A bătut cu degetele în blatul de pe insulă.

-Vrei să-mi faci clătite? Din acelea sănătoase de care îți faci ție.

-Clătite cu banane? Nu erau prea dulci pentru tine?

Și-a dat ochii peste cap.

-Erau... Erau? Nu. Sunt perfecte. Tot ce gătești tu e grozav, mi-a zâmbit.