Perechea perfectă [În Pauză]

31. Trezirea la realitate

-Daiana, am auzit o șoaptă.

Era un glas tremurat, sfârșit, cel care mă chema.

-Daiana, te rog... Nu muri acum, fetițo.

Mi-am deschis ochii încet. Am clipit molatic de câteva ori, până când ochii mei s-au obișnuit cu lumina.

Am întâlnit o pereche de ochi albaștri, plini de încordare.

-Jill?am șoptit. Cum...?

Încercând să mă mișc, am simțit o durere teribilă traversându-mi torsul. Tot corpul meu...durea atât de puternic. Era de parcă la fiecare mișcare mi se rupea ceva.

-Încet, mi-a șoptit.

Am trecut cu privirea prin încăpere. Mirosea a sânge pregnant, deși biroul în care eram atunci era gol. Trebuia să fie de la noi.

-Ce...s-a întâmplat, Jill?

-Am eșuat, mi-a șoptit. Am fost prinși. Carlson și oamenii lui i-a ucis pe toți. Noi suntem singurii rămași în viață, dar...nu sunt sigur pentru cât timp. Probabil va vrea să negocieze cu noi.

Am înghițit în sec. Deci...eu nu mă întorsesem din misiune. Părinții mei...erau morți. Nu aveam pui cu Alpha. Nici măcar nu știam dacă nu cumva mă ura. Totul fusese...o plăsmuire a minții mele cât fusesem inconștientă.

Mi-am încleștat maxilarul, strângând cu putere. Simțeam doar durere și nu știam ce mă durea mai puternic. Dar măcar Jill era în viață. Dacă eram amândoi în viață mai aveam o șansă să terminăm asta.

-Ce s-a întâmplat?am șoptit. Tot ce îmi amintesc e că...l-am întâlnit pe Carlson. Nu era singur. Mai era cu cineva.

Mi-am masat ochii cu degetele, încercând să nu trag prea tare. Capul meu parcă stătea să plesnească. Ochii îmi pulsau dureros în orbite. Vederea îmi era ușor încețoșată.

-Am avut un turnător, nu-i așa?

Jil a dat din cap afirmativ.

-Știu unde suntem?

A dat din cap negativ.

Am expirat adânc.

-Asta e bine, am șoptit. Suntem singurii lupi de aici. Suntem mai rapizi și avem simțurile mai dezvoltate. Suntem mai puternici.

Lucrurile astea nu le spuneam pentru că erau necunoscute. În niciun caz. Era un efort de a mă îmbărbăta singură, de a-mi da curaj să trec prin asta și să cred că vom ieși în viață.

De data asta era diferit. Acum îl puteam salva pe Jill.

-Prima dată trebuia să ieșim de aici, am șoptit. Tu m-ai adus aici. Îți amintești drumul? Ce ai văzut în timpul ăsta. Ne va ajuta să ne deplasăm mai ușor și...să ne ascundem.

A dat din cap afirmativ.

Am expirat ușurată.

Mi-am dat seama că, dintre noi doi, eu fusesem cea care avea cele mai mari daune. Vindecarea mea de lup nu făcea minuni. Niciodată nu am stat grozav la abilitățile înnăscute, pentru că nu mă dezvoltasem în pântecele mamei mele ca un pui de lup obișnuit. Eu mă născusem mai devreme, iar asta îmi influențase destul abilitățile.

Pe de-o parte eram recunoscătoare că părinții mei nu mai erau printre noi. Părinții mei fuseseră adevărați lupi, modele de urmat. Aș fi fost doar o rușine pentru moștenirea lor. Așa cum eram și pentru bunici acum.

-Armele noastre?

M-am pipăit rapid. Mai aveam încă arma mea sub cămașă, două pumnale, câte unul la fiecare picior, sub fustă.