Perechea perfectă [În Pauză]

21. Conflict cu haita Colț

-Ce ai zis? Iubitule, ai înnebunit cumva?și-a ridicat sprâncenele amenințătoare.

-Nu. Dar problema e că noi nu putem face asta direct. Noi suntem morți. Nu putem decât să îi asasinăm pe ascuns. Dar asta nu îi va face dreptate Daianei.

Femeia a eliberat un sunet de furie.

-Atunci hai să înviem, ce naiba, Max?

-Nu. Dacă revenim acolo, va trebui să fiu Alpha. Iar clanul Colț, de unde este Marcius, este foarte departe. Nu putem să facem asta. Abia ne-am găsit fiica, iar asta ar însemna să o pierdem iar. Prefer să nu mă răzbun pe Roy pentru douăzeci de ani de minciună și trădare, dar să rămân mai mult de atât cu ea. În plus, o femelă nu mai e responsabilitatea părinților după ce își găsește perechea. Nu putem lua noi atitudine acum pentru asta. Dar Alpha poate.

Cei doi și-au îndreptat privirile spre Marc. El a zâmbit larg, dezvelindu-și dinții. Și-a împreunat palmele.

-Lăsați pe mine. Știu ce să fac ca să împac pe toată lumea.

Privirea lui a ajuns la tatăl meu. Atunci zâmbetul lui s-a schimbat. S-a apropiat de tatăl meu. I-a întins mâna.

-Marcius Moriarti, a spus. Încântat să vă cunosc, domnule Korol.

Cei doi au dat mâna. Tatăl meu și-a dres glasul.

-Plăcerea e de partea mea, Alpha. Cred că noi doi trebuie să vorbim. Eu și soția mea am muncit mult. Cred că este timpul să ne retragem.

-Și căutați cumva o haită?și-a ridicat sprâncenele foarte interesat.

Am tușit scurt, de câteva ori. Am văzut în palmă sânge. Privirea mi se încețoșa. Îmi venea să vomit.

Cum tatăl meu era cel mai aproape, l-am văzut ridicându-se brusc, pentru a mă prinde. Dar ceva s-a întâmplat atunci. A fost de parcă al meu corp a simțit că un mascul era prea aproape. Iar doar acum două zile fusese bătută atât de rău de unul încât îmi pierdusem cunoștința.

M-am îndepărtat rapid, dar din inerție, nu mi-am dat seama că era peretele chiar în spate și m-am lovit destul de dureros cu capul.

-Daiana, sunt eu, a încercat să-mi spună.

Inima a început să-mi bată puternic. Îmi simțeam ochii schimbându-se. Mi-am ridicat rapid mâna.

-Nu mă atinge!am ridicat tonul.

Nu am vrut să țip la el atunci. Și am putut vedea pe rând privirile lor în șoc. Reacționasem din nou prea mult pentru nimic. Dar...pentru mine nu era nimic.

-A-am nevoie...de o țigară, a fost tot ce am putut bâlbâi când am plecat din fața lui.

Am scos cu mâinile foarte tremurânde din sertar cutia metalică.

-Marc, stai tu...

Am sperat că înțelesese ceea ce voiam să spun. El și-a ridicat mâna, spre a mă prinde de mână. Inima mea a tresărit dureros. Mi-am ridicat ambele mâini în aer spunând ca arsă:

-Poți să nu?!

L-am văzut privindu-mă încordat, dar nu a spus nimic.

— Kiara povestește —

A ieșit brusc, lăsând ușa să se trântească în spatele ei.