Elliot

Capitolul 11

Iau pachetul de țigări de pe tejghea și îi arunc grăbit banii vânzătoarei, ieșind afară din magazin. Mă sprijin de capota mașinii, scot o țigară din pachet și îmi caut bricheta prin buzunar, mârâind nervos din cauză că nu era acolo. Intru în mașină și întorc torpedoul cu susul în jos până o găsesc și îmi aprind repede o țigară, trăgând din ea cu poftă și relaxându-mă considerabil după câteva fumuri. Cum poate ceva atât de rău să se simtă atât de bine? mă întreb și las fumul să iasă încet pe nări. În mod normal nu ar fi trebuit să fumez din cauza unor nenorocite de probleme la nenorocita asta de inimă, și nu, nu mă refer la alea de care știe toată lumea, dar alții au făcut mai rele și n-au murit. Și până la urma dacă mor, ce? Nu e ca și cum o să regrete cineva asta in mod special, îmi spun și pufnesc amar.
În ultimele zile n-am avut chef de nimic și am avut niște insomnii date naibii. Am stat pe terenul de fotbal aproape tot timpul și am încercat să îmi consum energia pe care și așa n-o aveam. Fotbalul e unul dintre sigurele lucruri care mă mai țin pe linia de plutire, pe lângă nicotină și dormit. După ce termin țigara, îmi mai aprind încă una și bag cheile în contact, pornind înapoi pe drumul spre cămin. Toți oamenii ăștia fericiți de pe stradă mă fac să îmi fie rău. Își afișează zâmbetele enervante ca și cum cei care care nu se simt la fel sunt obligați să îi suporte. Îmi dau ochii peste cap și accelerez puternic, pierzându-mă printre celelalte mașini din trafic. Intru în parcarea căminelor și parchez mașina undeva oriunde, cobor și arunc chiștocul țigării pe asfalt stingându-l cu vârful piciorului. Îmi trec o mână prin păr și îmi arunc privirea încruntată împrejur până o văd pe ea. De data asta zâmbește cu gura până la urechi și își trece mâinile mici prin părul șaten și rebel parcă netezindu-l. Deși fericirea ei era enervantă și credeam că n-o să spun asta vreodată, prefer să o văd cum e acum decât cum era cu doua zile în urmă. Unora pur și simplu nu le stă bine suferind, iar ea e una din acei "unora". Acum câteva zile eram și eu pe teren atunci când s-a accidentat și am vrut să intervin, dar am avut un impus de a sta deoparte și de a repara ceea ce am stricat, lucru pe care nu îl fac în mod normal. L-am pus pe Ethan să îl sune pe Xander și să îi spună că Everlee are nevoie de Evans. Nu m-a deranjat foarte tare să fac asta și la naiba, nu știu ce se întâmplă cu mine. Ar trebui să nu îmi pese deloc. Am fost martor fără să vreau la ceea ce s-a întâmplat între ei și sincer să fiu ceva din mine ardea în acele momente. Nu știu ce simțeam, dar știu că simțeam ceva.
Și nu îmi place.
Au făcut să pară că este atât de simplu să ierți pe cineva încât dacă eram prost chiar îi credeam. Dar cum nu sunt prost, știu că nu e așa deloc în majoritatea cazurilor. Dar ei, nu știu, sunt dați naibii. Dacă n-ai ști că sunt "doar prieteni" așa cum susține prințesa, ai zice că-s împreună de când erau în scutece.

"Te mai holbezi mult la blonda aia sau ai de gând să mă asculți și pe mine azi?" aud vocea cuiva de lângă mine și mă încrunt când îl vad pe Kayden sprijinit de mașina mea și uitându-se în aceeași loc în care mă uit de ceva vreme.

"Nici măcar nu e blon-"

"Nu îmi pasă." mi-o taie indispus. "Să nu te văd pe lângă tuta aia sau nici nu stau să mă gândesc de două ori înainte să te dau afară din echipă." zice, iar eu mă încrunt vizibil.

"Kayden, ce dracu. De când îmi dai ordine și ce treabă are ea cu faptul ca sunt eu în echipa sau nu?"

"Nu vreau să o văd, nu o suport." scuipă cuvintele și își ia privirea de la ea.

"Pentru ca ți-a ținut piept?" pufnesc amuzat. "Foarte matur din partea ta, prietene."

"Tu de partea cui ești? Parcă te-ai tâmpit de la o vreme." spune și se încruntă la mine.

"Nu sunt de partea nimănui, dar nu văd ce problema ai cu ea" spun și ridic o sprânceană.

"Nu văd nici ce treaba ai tu cu ea. Parcă o aveai pe Lilith."