Elliot

Capitolul 37

Trei non-culori cunosc la viața mea, iar acelea sunt alb, negru și Elliot.

Îmi trec o mână prin păr și îmi ronțăi interiorul obrazului cât îmi arunc privirea asupra brunetului ce stă sprijinit de tocul ușii, în veșnicele lui haine lipsite de culoare ce totuși îl reprezintă atât de bine și îl fac să arate al naibii de sexy. Nu spun că mă așteptam să poarte un tricou roz flamingo sau o pereche de jeansi albaștri, dar un strop de culoare și mai puțină piele expusă probabil m-ar fi liniștit considerabil.

Căci nu m-aș mai fi stresat în legătură cu ce părere vor rămâne părinții mei în urma întâlnirii cu scumpul și inegalabilul Elliot Kane.

Deși sunt oameni buni și nu obișnuiesc să judece după aparențe sau să sară la concluzii mai repede decât ar trebui, nu pot să spun că nu sunt puțin îngrijorată, dar mai ales curioasă de reacția acestora când îl vor întâlni pe iubitul unicei lor fiice. Fotbalist, fumător, ușor arogant și bipolar, ce obișnuiește să aibă puțiiine probleme cu nervii, dar totuși reușește să se schimbe complet în preajma unei ființe umane.

Aceea fiind, surpriză, chiar eu.

Faptul că am aflat de curând că am devenit un punct sensibil de al lui Elliot mă surprinde în mod evident, dar în același timp mă face să mă simt al naibii de bine din mai multe motive. Iar faptul că acum știu asta și ocazional obișnuiesc să îl tachinez pe seama a ceea ce mi-a spus îl frustrează la un cu totul alt nivel, iar pe mine, evident, mă distrează.

"Nici când m-ai văzut pentru prima dată nu te-ai uitat așa la mine. Cred că ți se urcă îndrăgosteala la cap, Everlee" își arcuiește o sprânceană la vederea rânjetului imprimat pe buzele mele și pocnește din degete în încercarea de a mă trezi din propriile gânduri.

"Devii mai frumos pe zi ce trece, Kane, de asta mă uit așa" îmi dau ochii peste cap și mă dau la o parte, făcându-i loc să intre în camera de cămin, iar el își arcuiește colțurile gurii într-un zâmbet mulțumit.

Ivy nu e prin preajmă, cum nu e nici Ethan de altfel, ceea ce face ca eu și brunetul să fim singuri din nou, la fel cum s-a tot întâmplat de câteva săptămâni încoace. Evident că lucrul acesta nu ne deranjează pe niciunul dintre noi, ba din contra, ne ajută să ne apropiem tot mai mult pe zi ce trece. Aproape fiecare după-amiază ne-o petrecem împreună, tachinându-ne și enervându-ne reciproc timp de câteva ore bune, ore urmate de amenințări jucăușe și propuneri indecente, completate pe alocuri de săruturi pătimașe și somnuri spontane din partea brunetului, căci obișnuiește să adoarmă destul de des cu capul pe abdomenul meu, strângându-mă în brațele sale ca și cum aș fi vreun urs de pluș.

Deși nu credeam că voi ajunge să o spun vreodată, nu există nimic mai plăcut decât compania și prezența lui în viața mea.

"Te simți mai bine?" întreb cu o urmă de reținere și mă ridic pe vârfuri, atingându-i fruntea cu dosul palmei în încercarea de a-i verifica temperatura ce de data asta pare mult mai în regulă decât ieri.

În ultimele zile ceva îngrijorător se tot întâmplă cu Elliot, iar stresul și gândurile negre nu îmi părăsesc mintea în absolut nicio secundă a niciunei zile. Începe să se simtă rău din senin, având stări de amețeală, palpitații, respirație îngreunată și febră, ba chiar frisoane și migrene puternice. Nu prea poate face nimic în legătură cu ceea ce i se întâmplă, chestie ce îl aduce mereu într-o stare continuă de oboseală, frustrare și nervozitate, ce provoacă mici certuri și tensiuni între noi doi. Totuși acestea nu durează foarte mult căci ulterior reușim să le rezolvăm cu puțin efort și înțelegere din partea amândurora, fiecare ceartă sfârșindu-se cu mine plângând în brațele sale.