Omniprezent

2.3K 145 84
                                    




Un an de Elliot🤍
De la mine pentru voi, un capitol special, scris cu multă emoție în semn de recunoștință :)
Lectură plăcută!





Îmi simt inima bătând în piept cu dor.

Parcă mai ieri mă aflam pentru prima dată aici, în exact același loc, ținându-l de mână pe cel pe care îl iubeam mai mult decât orice pe lumea asta. Și totuși nu cred că mi-aș fi putut închipui vreodată că acea noapte în care devenisem un întreg ar fi avut să fie prima, dar și ultima pe care am petrecut-o aici, în doi. Am fost puși în situația de a sta față în față și a spune lucrurilor pe nume, am putut fi noi pentru puțin timp, doar Everlee și Elliot, vulnerabili, goi și îndrăgostiți, cu ploaia bătându-ne în geam pe fundal.

Tot ce am trăit alături de Elliot, atât cât am apucat să o fac, a fost intens și profund. Nu aș da la schimb pentru nimic diminețile în care mă trezeam cu zâmbetul pe buze căci știam că urma să îl văd, dar nici nu aș încerca să schimb zilele în care nu totul era roz între noi; pentru că orice moment, fie el cât de neînsemnat sau mai puțin plăcut, a avut un rol în povestea noastră și ne-a adus mai aproape unul de celălalt.

Oftez ușor nostalgică, fiindcă mi-am adus din nou aminte de el fără să vreau și îmi așez mai bine în jurul gâtului gulerul puloverului ce mi-a căzut pe un umăr, dezvelindu-l și lăsându-l pradă frigului de afară. Dacă ar fi văzut Elliot cât de inadecvat sunt îmbrăcată pentru vremea asta de ianuarie sigur m-ar fi certat, având expresia aia a lui îngrijorată și adorabilă pe chip, doar ca să mă împace puțin mai târziu și să îmi îmbrace el blând pielea în săruturi moi și calde. Surâd slab în sinea mea la gândul acesta și devin conștientă în exact același moment de durerea pe care o simt în piept și care parcă nu mai vrea să treacă din noaptea în care motivul fericirii mele a plecat și m-a lăsat singură într-o lume atât de gri.

De la o zi la alta mă consider tot mai mult un dezastru pe două picioare în lipsa lui, însă astăzi e puțin mai diferit. Dorul de el e prezent în fiecare celulă care mă întregește și dorința de a-l strânge în brațe pentru măcar un minut ar fi destul să mă facă să mă prăbușesc neputincioasă la pământ și să izbucnesc în lacrimi, pentru tot ce am pierdut. Însă nu o fac și în momentul de față chiar nu îmi explic nici eu cum reușesc, dar cel mai probabil gândul că nu s-ar cuveni să fac asta în mijlocul străzii e ceea ce mă mai oprește.

Sunt în fața casei unde Elliot a crescut, casă în care în urmă cu câțiva ani intram împreună și care a fost martoră celei mai pure și intime dovezi de iubire care a existat între noi doi până atunci. Nu am îndrăznit să vin aici niciodată de una singură până acum, chiar și după cât timp a trecut de când Elliot nu mai e, căci nu am avut curaj. Dar ceea ce m-a împins să o fac astăzi e faptul că îmi căutam de ceva vreme o jachetă.

Și acum poate vă întrebați "Bine, Everlee, și ai bătut atâta drum până în orașul vecin doar ca să îți recuperezi o jachetă oarecare ce e posibil ca nici măcar să nu fie aici?".

Păi... cam așa ceva. Nu am mai vazut-o de extrem de mult timp și întâmplarea face ca ultima dată când am mai purtat-o să fie acea zi în care am fost aici cu el.

După alte zece minute în care tot ce am făcut a fost să stau în același loc și să mă fâțâi de pe un picior pe celălalt, îndrăznesc să fac primii pași pe acea alee lungă și la fel de frumoasă cum mi-o aduceam aminte, însă parcă vizibil și mai pustie. Cu o oarecare reținere ridic un colț al preșului de la intrare, la fel cum a făcut Elliot data trecută și apuc între degete cheia rece ca gheața, urmând să mă îndrept de spate în același timp. Înghit în sec și mai fac doi pași mici până ajung în fața ușii, iar cu mâinile tremurânde încerc să întroduc cheia îl ială, deși nu par să reușesc din prima încercare. Nici liniștea deplină din cartier la ora asta a după-amiezii nu mă ajută foarte mult, ci mai mult mă intimidează, însă mă simt vizibil mai ușurată când reușesc într-un final să descui ușa.

Elliot Where stories live. Discover now