Capitolul 29

3.5K 163 13
                                    


Îmi pasă.
Mereu mi-a păsat.
Și mereu îmi va păsa.
Acesta este cel mai mare defect al meu.

Mă atașez de oameni, le ofer încrederea mea și tot ce am mai de preț, ca mai apoi să îmi creez așteptări, să fiu deziluzionată și să repet aceeași greșeală la nesfârșit. Am pus fericirea celorlați înaintea fericirii mele de fiecare dată, fapt ce m-a făcut să permit și să accept orice doar de dragul lor. Am și pierdut de multe ori persoane fără de care nu mi-aș fi imaginat că ar fi fost posibil să trăiesc și asta doar pentru că am râvnit mai multă atenție sau iubire decât trebuia să primesc în mod normal. Iar aparent asta este ceea ce primești în schimb atunci când nu îți cunoști limitele așa cum ar trebui.

Și așa s-a întâmplat și cu el, cu brunetul care mi-a zăpăcit mințile.

Ne privisem în ochi doar de câteva ori pentru câteva momente, iar eu deja începusem să visez la tot ce am putea avea împreună. Nu cred că am fost mai mult decât cunoștințe, nu am fost nici măcar prieteni, dar și așa, niciunul nu a avut curajul de a face un pas înainte pentru a putea depăși acea linie invizibilă dintre noi ce ne ținea pe loc și ne lăsa să tragem concluzii diferite în ceea privea orice s-ar fi întâmplat între noi doi.

Elliot nu a fost niciodată al meu, dar totuși, faptul că deja l-am pierdut îmi face sufletul să se frângă în jumătate. Iar o jumătate de suflet a rămas la el și știu atât de bine că nu o voi mai putea recupera vreodată. Mi-a spus atâtea lucruri care m-au făcut să simt fiori pe șira spinării, să zâmbesc tâmp, să visez cu ochii deschiși și inevitabil, să mă îndrăgostesc de el. Dar mă întreb dacă a existat vreodată măcar o fărâmă de adevăr în vorbele sale. Sau a fost totul o minciună glazurată și îndulcită în cel mai diabetic mod posibil.

Sau poate că nu m-am îndrăgostit în adevăratul sens al cuvântului, ci doar m-am îndrăgostit de ideea de a fi îndrăgostită de el.

De acel Elliot din mintea mea.

De acel Elliot pe care doar eu eram capabilă să îl văd prin proprii ochi.

Inițial nu plănuisem să simt vreodată ceva pentru el căci trecutul nostru nu era tocmai lapte și miere, dar momentul în care mi-a zâmbit sincer pentru prima dată...

Atunci am știut că nu mai e cale de scăpare.

Am trecut prin toate acele stări, senzații și sentimente doar ca să fim din nou străini acum. Doar ca să ne evităm privirile de fiecare dată când ne intersectăm pe coridoare, doar ca să găsim scuze pentru a putea sta departe unul de celalalt atunci când, spontan și inevitabil, suntem puși față în față, doar pentru a pretinde că suntem bine când de fapt amândoi știm cât rău ne facem unul celuilalt prin felul în care ne comportăm.

Au trecut două săptămâni de când am vorbit, sau de când ne-am certat, ultima oară și de atunci nimic nu a mai fost la fel. Nu mai știu nimic de el, nu știu dacă și-a revenit în urma a ceea ce s-a întâmplat, nu știu dacă de data asta a avut de gând să respecte indicațiile medicului, nu știu dacă a încercat să se lase de fumat și nici dacă a renunțat la fotbal. Îmi doream să fiu lângă el atunci când toate acestea aveau să se întâmple, pentru că îmi imaginez cât de greu este să renunțe la ceea ce mai reușea să îl facă fericit. Dar după cum îl știm cu toții, Elliot este al naibii de încăpățânat și din păcate nimic nu se va schimba în privința acelor lucruri, oricât de tare m-ar întrista asta.

Am avut zile în care îmi doream doar să mă închid în camera de cămin și să stau între acei 4 pereți împreună cu propriile gânduri, căci îmi era atât de teamă că voi ceda psihic dacă îl voi vedea fie și pentru câteva secunde. Cu siguranță aș fi făcut asta dacă nu aș fi fost nevoită să merg la facultate și să dau examene peste examene peste alte examene și să fiu prezentă la seminarii peste alte seminarii.

Elliot Where stories live. Discover now