Stella Harlow are viața perfectă. Este unul dintre cei mai apreciați ceasornicari proiectanți din biroul ei, are un logodnic perfect, cu o relație la fel de perfectă, și urmează să se căsătorească într-o lună. Până aici, tabloul vieții sale este de...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♛ STELLA ♛
Chipul lui Maximilian Bluntime apare printre ușile metalice ale liftului, iar eu împietresc. Cu figura lipsită de expresie, așteaptă ceva, dar nu îmi dau seama ce, pentru că nu mă așteptam deloc să ne mai întâlnim pe ziua de azi, după terminarea programului prelungit.
— Se poate? mușchii faciali îi zvâcnesc puternic pe mandibulă, și realizez că stau fix în mijlocul liftului ca o statuie de piatră.
— Vă rog, mă retrag într-o parte și privesc în pământ.
Aerul devine din nou irespirabil, de cum intră în lift.
Maximilian Bluntime mi-a luat tot oxigenul, și dintr-un motiv sau altul, nu mă deranjează deloc.
Dacă până acum gândurile mele erau pline de Robert, pe care nu-l anunțasem că de fapt voi putea ajunge, noul meu șef a schimbat regulile jocului din prima secundă în care a pășit în lift.
Întinde mâna către panoul de control, și când degetele lui ating butonul parterului, inima mea face o tumbă.
Nu ar fi trebuit să fie nimic ieșit din comun. Este doar un bărbat care apasă un buton din panoul de control al liftului, dar gestul lui nu e deloc firesc, căci îl urmăresc cu coada ochiului cum apasă cu indexul și degetul mijlociu butonul către parter, cu mâna întoarsă, imagine ce mă duce instant cu gândul la masturbare. E doar o fracțiune de secundă totuși, suficientă cât mintea mea sa îi portretizeze mâna cu degetele lungi și groase cum aluncă printre picioarele mele și se strecoară în mine, căutându-mi punctul sensibil exact în același mod în care caută să atingă butonul liftului.
Inima mea bate puțin mai repede decât în mod normal. O simt, o acopăr cu mâna, de teamă ca el să n-o audă, dar când îmi ridic privirea către el îl surprind crispat și inconfortabil.
— Este totul în regulă? îl întreb, privindu-i reflexia în ușile liftului.
— De obicei o iau pe scări, acesta își slăbește nodul de la cravată, și clipesc iute, neînțelegând ce vrea să spună.
— Dar sunt patruzeci de etaje până sus.
— Mă menține în formă, tonul vocii lui e jos și răgușit.
— Am înțeles, îmi las greutatea de pe un picior pe celălalt, și îmi trec mânerele genții pe braț, continuând să privesc la reflexia noastră blurată din ușile liftului.
— Cât durează până la parter? șeful meu își verifică în mod repetitiv ceasul, și îl simt că nu mai are răbdare.
— 55 de secunde, îmi ridic încheietura și privesc la ceasul meu.
— Ai calculat? îmi aruncă o privire scurtă.
— Normal, îi simt interesul și continui să privesc în față.
