Stella Harlow are viața perfectă. Este unul dintre cei mai apreciați ceasornicari proiectanți din biroul ei, are un logodnic perfect, cu o relație la fel de perfectă, și urmează să se căsătorească într-o lună. Până aici, tabloul vieții sale este de...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♚ Stella ♚
Pe tot parcursul drumului am un gol în stomac pe care nu pot să-l umplu. Pieptul mi-e greu numai la gândul că va trebui să îi văd fața lui Maximilian după noaptea trecută. Încep să îmi imaginez momentul acela în fel de fel de variante posibile și pentru fiecare îmi pregătesc o replică, în funcție de conjunctură.
Privesc lung la telefonul încă închis și încep să mă gândesc dacă Maximilian mă sunase în tot acest timp, sau măcar îmi trimisese un mesaj.
Dacă o făcuse, mă înclin să cred că îi pasă de existența mea, dar cumva imediat aș crede și că doar dorește să îmi știe locația pentru a reuși să mă controleze și mai mult.
Indiferent de contexul în care o făcuse, m-ar fi bucurat să o facă.
Mi-aș dori ca Maximilian Bluntime să mă caute atunci când nu aș fi de lângă el, indiferent pentru cât timp aș lipsi. Aș vrea să mă caute, mi-aș dori să îi lipsesc atât de tare încât n-aș vrea să treacă o secundă fără să mă poarte în gând, chiar și ca un gând secundar în timp ce ar lucra la vreun proiect, sau ar avea o discuție în cadrul unei întâlniri de afaceri. Să îi fiu acolo, prezentă în creieraș, în orice moment al zilei. Aș vrea să își bea cafeaua făcută de altcineva în lipsa mea și să se gândească la cât de groaznică la gust o fac eu, iar în loc să se bucure de cea bună, să zâmbească în colțul gurii cu mine în gând, să îi lipsesc atât de tare încât să-i ducă dorul până și cafelei mele de soacră acră. Aș vrea ca atunci când orice îi cunoaște regulile interioare și lasă ușa crăpată pentru el, să se gândească la memoria mea scurtă și felul în care îl calc pe nervi de fiecare dată când îi închid ușa, apoi se ridică de la birou și o deschide morocănos, aruncându-mi o privire acidă prin crăpătura ușii pe care o simt adânc în carne pe la spate, în special cum ochii lui aprigi se îmblânzesc în timp ce coboară din ceafa mea, alunecând spre posteriorul meu la care îndrăznește să tărăgăneze cu obrăznicie. Mi-aș dori să vorbească singur atunci când ceva îi iese pe dos și când ridică privirea dintr-un dosar plicticos să realizeze că eu nu mai sunt în dreapta lui, pe scaunul de la biroul meu atipic de lângă biroul lui. Aș vrea să-i văd fața frumoasă în acel moment și mi-aș dori să-i surprind dezamăgirea în ochii căprui de care am devenit atât de dependentă.
Mi-aș dori ca Maximilian Bluntime să își dorească compania mea.
Greșesc.
Nu mi-aș dori, îmi doresc să mă dorească la fel de mult cum îl doresc și eu.
Mă gândisem adesea la acest aspect pe tot parcursul șederii mele în Paris. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă durea mai tare. Îmi dorisem să mă contacteze, dar mândria și orgoliile fuseseră mai puternice decât curiozitatea, astfel că telefonul meu rămăsese închis.
E atât de bizar cum oamenii își ucid sufletele ținând cu dinții de mândria lor, lăsând orgoliile să le mutileze inimile până la ultima bătaie, nemaiștiind cum să iubim.
