Stella Harlow are viața perfectă. Este unul dintre cei mai apreciați ceasornicari proiectanți din biroul ei, are un logodnic perfect, cu o relație la fel de perfectă, și urmează să se căsătorească într-o lună. Până aici, tabloul vieții sale este de...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
♛ MAXIMILIAN ♛
│││
Cu nasul ascuns în gulerul paltonului negru și cu mâinile adânc vârâte în buzunare, privesc nostalgic către Tamisa.
Ce amintiri... aproape senzoriale, gândesc și ating timid cu buricele degetelor balustrada rece, victima curenților din zona asta de care nu știam că îmi place atât de mult, până să realizez că mă întorc de fiecare dată, atras de ceva aproape supranatural.
Ultima dată când am venit aici s-a întâmplat ceva de care nu sunt mândru și de care nici nu vreau să îmi aduc aminte. Mi-ar fi prea rușine să îmi recunosc mie însumi că m-am autosatifăcut privind la o nenorocită de fotografie de pe telefonul tatei cu nimeni alta decât cu Stella Harlow, secretara mea care a intrat în pâmânt parcă din această dimineață și de care nu mai știu nimic de noaptea trecută, de când am lăsat-o să plece la brațul împăunatului de Wayne Dawn, un potențial pretendent la mâna moștenitoarei imperiului Harlowtime.
Mai am puțin și pun mâna pe telefon, gata s-o declar disparută, decât să întreb ca un soț abuziv în stânga și în dreapta de ea la rude și apropiați.
Mai degrabă mi s-ar usca mâna și mi-ar cădea, decât să fac asta, simt greutatea telefonului în palmă și îmi scot mâinile plin de frustrări, înainte să fac un gest necugetat.
Scot pachetul de țigări din buzunarul de la pieptul paltonului negru din mohair și pentru o secundă sunt distras de niște sunete de copii, de undeva din spate. Îmi arunc privirea peste umăr și ridic dintr-o sprânceană când văd un cuplu normal, cu doi copii care se fugăresc și râd cu poftă.
Astăzi mă simt distras de orice.
Nu mă pot concentra la nimic, nu sunt bun de nimic, exact ca după o beție.
Oh, și ce beție...
Trag o țigară cu mișcări iuți din pachet, apoi o aprind, fumegând ca un dependent care își primește doza. Când nicotina îmi umple plămânii, simt o relaxare în toți mușchii strânși de frigul caracteristic al toamnei târzii în Londra.
Tatei îi plăcea podul ăsta, și mie îmi place la fel de mult.
Aproape că mă face să îmi fie dor de el, să îmi lipsească.
Aproape...
O amintire plăcută mă leagă de el, din copilărie, când m-a adus prima dată aici și am petrecut o zi întreagă cu el, cu surorile mele și mama mâncând toate prostiile de pe la caravanele cu mâncare nesănătoasă, dar gustoasă și împărtășind timp ca o familie normală. Amintirea asta a reușit să se imprime adânc înăuntrul meu, că îmi încălzește pieptul ori de câte ori mă gândesc la acea zi caldă de vară, indiferent dacă e ger, ninge sau plouă.
Nu, nu e de la fumul de țigară, e de la emoția pe care mi-o provoacă acea zi.
A fost una dintre acele zile rare în care am fost toți împreună ca o familie.
