Saddam

Capitolul 40

-seara-

         Am mâncat, ne-am jucat pe laptop, ne-am uitat la desene și acum îl țin în brațe și îl duc in camera lui. Îl las cu grijă în pat apoi mă uit în jur. Pereții sunt plini de desene cu mașini și supereroi, are și o groază de jucării. Aproape sunt gelos pe Nicolas. Și cred că devine serios. Îmi doresc ca tata să mă fi văzut și pe mine ca pe un copil ce are nevoie de atenție și iubire, nu ca pe un monstru care i-a luat totul. Doar cat mă gândesc la copilăria mea îmi vine să plâng, comparativ cu ceea ce știu că au avut colegii mei de atunci... Și ce are Nicolas acum. Eu nu am avut nimic. Vreau să mă nasc a două oară, într-o familie in care sa fiu iubit. De aici cred că pleacă disperarea mea pentru un loc sigur în care cineva să țină la mine. Păcat că am ales un drum mai complicat și locul in care mă simt așa nu îmi permite să fiu aproape de persoana la care țin.

-Saddam..?

         Nicolas întinde mâna spre mine, pare că e semiadormit. Mă las pe vine lângă pat și îl iau de mână.

-A fost o zi grozavă.spune și zâmbesc. Poți să vii să stai cu mine mai des?

         Împiedic orice sentiment să mă dea de gol in momentul ăsta, nu vreau să plâng.

-Vom vedea, amice.spun și îi las mâna pe pat. Acum trebuie să dormi. Noapte bună.șoptesc apoi mă ridic și îi sărut fruntea

          Mormăie și el ceva ce a sunat a noapte bună, pentru mine. Sting lumina, ies din cameră și dau nas in nas cu Nathan. Miroase a fum de la câțiva kilometri distanță.

-Tocmai a adormit.spun încă pierdut undeva prin trecutul meu

-Stiu, v-am văzut mai devreme.zice și inspira adânc. Mulțumesc, din nou. Te-aș îmbrățișa... Dar trebuie să merg să mă schimb, miros oribil.

-E în regulă.spun și mă uit spre ieșire. Eu trebuie să plec.

-Deja? întreabă și se uită la ceasul de la mâna lui. Nicolas doarme, poți să...

-Nu pot sa mai rămân. Scuze, Nathan.spun după care îl bat pe umăr și plec

         Imediat ce urc în mașină simt cum lacrimi îmi curg pe obraji. Le șterg rapid apoi pornesc spre casă.

          Când ajung acolo încerc să mă strecor astfel încât să nu mă vadă nimeni, dar nu mi-a reușit niciodată. Prost să cred că reușesc acum.

-De ce plângi? întreabă Riaz și îl ignor

-Saddam!strigă Malak

-Sunt bine!strig pe un ton foarte non bine

            Mă duc în camera mea și mă sprijin de perete apoi mă las in jos. Îmi trec palma dreapta peste față să scap de lacrimi apoi îmi trag nasul. Cât de cretin să fiu? De ce plângi acum, Saddam? Gelozie pe un copil de 9 ani?! Pentru asta?! Ce dracu ai... Oricât de mult încerc să mă conving că greșesc pare că mă rănesc din ce in ce mai mult.

-Saddam... Ce se întâmplă?

            Nu știu când au ajuns în cameră. Nu știu cum de nu i-am văzut.

-Nimic.spun și îmi încordez maxilarul și privesc tavanul in speranța că asta o să oprească lacrimile care curg

-Asta nu e nimic...zice Riaz și se lasă la nivelul meu

-E un motiv stupid.reusesc să spun

            Devine din ce in ce mai greu să respir, să vorbesc... Mă termină psihic faptul că mintea mea acum îmi derulează toată copilăria, fiecare moment în care am simțit doar durere, ură și frică de la singurul om care ar fi trebuit să ne ofere siguranța că atâta timp cât el o să fie acolo o sa fim bine...