Greu de cucerit

🖇️Capitolul 29🖇️

Cathaleya

Tot drumul a fost tăcut. Îmi fac mii de griji pentru el și pentru starea lui emoțională. Nu vreau să-l privesc cu milă, deoarece știu cum este să primești privirea asta și sentimentul este sfâșietor. Parcă acea privire accentuează și mai tare sentimentul de neputința, de anormalitate, de slăbiciune și de nesiguranța. Vreau să știe că pentru mine el este cel mai puternic, nu vreau să-i iau încrederea în sine și să șterg cu ea pe jos, pentru ca doi ochi care te privesc cu milă, te demoralizează mai tare decât orice rău săvârșit de cineva important pentru tine.

Oboseala este vizibilă pe chipul sau. Atâtea ore de condus, combinate cu emoțiile puternice care au rezultat în urma reîntâlnirii persoanelor care i-au marcat copilăria, adolescența, viața, l-au extenuat.

Am ajuns în fața apartamentului meu în scurt timp și a oprit motorul mașinii, lăsându-se pe spate, cu capul sprijinit de tetieră, trecându-și mâinile peste față, un oftat puternic părăsindu-i buzele.

-Iubitule, ce s-a întâmplat acolo? întreb după ce îmi desprind centura și îmi întorc corpul spre el.

Am spus că-i ofer timp, și asta voi face, dar mă îngrijorează această stare nefirească lui. Nu vreau să asculte vorbele tatălui său, să înceapă să se învinuiască și să cedeze psihic.

-Nu mă simt pregătit să fac asta acum, te rog!

Încuviințez din cap și îi prind mâna între ale mele.

-Să știi că eu sunt aici pentru tine, da? întreb dorind să primesc confirmarea faptului că el este conștient că are un umăr pe care să plângă în orice oră din zi sau din noapte.

-Știu, iubito! Hai să urcăm, e târziu și probabil ești obosită.

Omul ăsta a trecut prin atâtea astăzi, dar totuși, se îngrijorează pentru mine. Ce altă dovadă de iubire aș putea să cer din partea lui? Uneori iubirea nu stă în cuvinte pompoase sau în cadouri scumpe, ci în aceste gesturi atât de banale, dar atât de semnificative.

Ne dăm jos din mașină și ne unim mâinile mergând ușor spre intrare. Urcăm în lift, la fel de tăcuți cum am fost în majoritatea timpului petrecut pe drum, singurele cuvinte rostite fiind cele de acum câteva momente.

Deschid ușa apartamentului și intru prima, aprinzând becul din hol. Hope se repede spre mine miorlăind ascuțit și frecându-se energic cu capul de piciorul meu. Mă aplec ridicând-o în brațe și merg la bucătărie pentru a-i pune un bol cu lapte și mici bucăți de pâine înmuiate în acesta. O las jos să mănânce, ținta mea fiind acum sufrageria unde Thomas s-a făcut comod pe canapeaua mare din mijloc.

-Îți este foame? Vrei să facem ceva sau să comandăm ceva? spun așezându-mă lângă el

-Nu, sunt bine. Am nevoie doar de tine!

Cu mâna stângă mă trage în brațele sale puternice, fiind nevoită să îl încalec pentru a avea o poziție confortabilă.

-Îmi pare rău că a trebuit să iei parte la acest dezastru, începe privind undeva într-un punct fix, în spatele meu.

-Thomas, nu are de ce să îți pară rău. Știam situația familiei tale, deci eram conștientă de ceea ce avea să se întample. Sincer, a fost mai bine decât aș fi crezut eu.

-Cathaleya, mă simt ca naiba că te-am rugat să mă însoțești. Trebuia să merg singur și să-mi înfrunt familia fără ca tu să fi martora unei astfel de drame idioate!

Este nervos, obosit, confuz, iar rănile pe care le credea închise, vindecate, niște cicatrici, s-au dovedit a fi încă deschise și sângerând abundent.