Prăpastia prima parte

69 8 6
                                    

"Saida, venea Saida. Se îndreapta spre mine cu pași grăbiți și cu fruntea încruntată. Fără să vreau un tremur mi-a străbătut corpul, Saida îngrijorată? Am înghițit în sec, palmele la amintirea  numeroasele lovituri zvâcneau, tălpile se încordară și ele, iar inima striga ca o disperată prin bubuiturile repetitive care îmi loveau pieptul.
Poate că cine citește aceste rânduri crede că exagerez. Dar acel cineva nu știe cum era lumea Haremului și nici cum era Saida.
Oftez, atâta timp a trecut de atunci, pașii mei pe holurile lor au fost șterse de mult, majoritatea persoanelor care m-au cunoscut s-au stins, inclusiv Saida. Dar esența lor încă există în colțurile minții mele. Închid ochii: Saida, era șefa călcatului. O femeie slăbuță, care a supraviețuit doar prin felul pozitiv de a privi lucrurile. Nu avansase, deoarece mâinile ei micuțe rămaseră curate. Nu a vrut să calce pe urmele lui Gizeh, de exemplu. Se conducea după câteva reguli, și una dintre ele era integritatea. Ceea ce în harem integritatea, blândețea și sensibilitatea nu erau apreciate. Ochii ei negri străluceau chiar dacă fusese "înjunghiată de soartă" de atâtea ori și toată viața ei a luptat ca lumea noastră, a cadânelor, să fie una luminoasă, presărată de sinceritate si pace. Dar a pierdut, sfârșind otrăvită de o mână nevăzută a lui Kosem Sultan.
Dar în fața mea nu stătea Saida cu spume la gură, îngălbenită și rigidă, ci una neliniștită. Îmbrăcată în niste pantaloni largi, din mătase verde, cu  cămașa strânsă bine de o curea împletită făcută manual chiar de ea. Părul era acoperit de un văl cusut cu argint, dar de la una dintre favoritele sultanului.
M-am ridicat, tremuram deja, și-a pus mâna pe umărul meu, și mi-a șoptit că Gizeh mă așteaptă.
Am întors brusc capul alarmată, uitandu-ma nedumerită la Heba. De ce șefa Odaliscelor dorea să vorbească cu mine?"
Din Jurnalul Alexandrei

Picioarele Leylei deveniseră ca de plumb. Refuzau să o asculte. Dar vocea caldă a Saidei o asigură că nu are de ce să se îngrijoreze.

" Îmi amintesc atât de bine drumul de la masa unde stătusem cu Heba să mâncăm baclava și până la ușa masivă de lemn.
Pentru că chiar dacă corpul parcă îmi înghețase, mintea îmi era mai trează ca niciodată. Era ageră și observa micile detalii care îmi scăpaseră în toate aceste luni. Deși ar fi trebuit să ajungem pe hol în două, trei minute am remarcat ca Saida încremenise. Corpul îi era un pic aplecat, piciorul drept în aer, mâna stângă în spate și chiar dacă am atins-o, ea nu s-a clintit. În fața o odaliscă rămăsese cu gura căscată așteptând bucățica de dulce, ochii fixând-o cu poftă. Fără să vreau am zâmbit, deci nu eram singura care tânjea după aceste delicatese interzise. Heba se uita după mine. M-am aplecat asupra ei, am scuturat-o, dar nu s-a mișcat. Atunci am studiat-o, îmi devenise cea mai apropiată ființă. Avusesem impresia că e fericită servind-o pe kadana sultanului Ahmed I, dar ochii o trădau. Era ca și cum priveam într-o prăpastie fără fund. Deoarece.. nu, nu erau triști, erau... morți. Cum nu văzusem asta până acum? Heba mea era goală pe dinăuntru. Iar eu nici nu avesem habar de acest lucru."
Din Jurnalul Alexandrei

Leyla studia mirată încăperea oprită de timp. Timpul, sub forma unui ceas mic de buzunar, se blocase. Chiar și paianjenul ascuns într-un colț întunecat al încăperii nu mai respira.

"Mă simțeam ca la finalul unei piese de teatru, când personajele încremenesc sub ropotul de aplauze. Priveam nedumerită zecile de figuri feminine îmbrăcate în haine ciudate. Asta e primul cuvânt care și-a făcut loc în mintea mea când am privit-o mai bine pe Saida, sau pe fetele, ale căror nume nu le cunosc, de la mesele învecinate. Eu însămi eram un haios personaj. Mi-am întins mâinile și am strigat:
- Unde sunt?
Parcă mă vedeam pentru prima dată. Privirea mi-a alunecat spre opincile făcute din cârpe pe care le purtam în picioare. Nu purtam încălțări adecvate, deoarece eram o simplă servitoare al acestui palat imens. Dar totuși din cârpe?
Iar lingura era din lemn. Lemn?
Mi-am pus degetele la tâmple închizând puternic ochii. Imi părea ca totul e greșit, ca nimic nu se leagă.
Aveam impresia că lucrurile vor să îmi zică ceva vital, dar ce?
Am revăzut în minte bucătăria: știam că acolo se află răspunsul. Dar să revăd camera unde am suferit cele mai mari umilințe și pedepse... Totuși, trăgând aer în piept mi-am imaginat-o: Cum intrai puteai vedea peretele înnegrit de fumul numeroaselor ciaune cu mâncare. Era atâta zăpușeală din cauza focului, încât mereu avusesem impresia că am să leșin în orice moment.
Am clipit de câteva ori: foc, ciaun, candelabrul imens plin de lumânări de deasupra meselor urât mirositoare de lemn...
Răspunsul era în fața mea, doar că eu nu îl putea desluși.
- Sunt în lumea a treia. Aici electricitatea clar nu există. Nimeni nu a auzit de telefon. In ce țară arabă mă aflu? Sunt atât de înapoiați si totuși valul Saidei e din argint. Hainele lui Gizeh conțin pietre prețioase. Îmi aduc bine aminte cand mi-a zis Heba că diadema cadânei e din aur cu safire. Și atunci de ce atâta sărăcie și opulența în același timp?
Am deschis brusc ochii și am urlat:
- Nu înțeleg!
Nu înțeleg!
Nu înțeleg!
Am trecut ore, dar poate au fost doar câteva minute, când am dus mâna la gât. În fața mea, deși știam că nu avea cum, se afla bărbatul care cu atâta ferocitate mi l-a strâns. Încă îi puteam simți degetele noduroase.
Stătea în fața mea. Era și el ca toți ceilalți o statuie. Am ridicat mâna să îl plesnesc, să profit de situație, dar am atins un tablou.
Se uita direct la mine, la fel cum se uitase in Istanbul. Istanbul? Fusesem cu Mihai și vizitasem palatul Marelui Vizir de pe vremea lui Ahmed I.
Mi-am acoperit gura îngrozită. Ochii mi se măriseră de spaimă pentru ca ni se repetase incontinuu ca suntem proprietatea marelui Sultan Ahmed I.
- O Dumneuzele, am strigat.
M-am uitat la tabloul bărbatului nemilos din fața mea, mușcându-mi atat de tare buza, încât a început sa sangereze. Monstrul din visele mele era nimeni altul decat Marele Vizir al imperiului Otoman: Kemal Kebal care traise în secolul al, am înghițit în sec, al.. șaptesprezecelea.
M-am uitat în ochii lui și am simțit cum tot aerul imi e răpit din nou din piept. Am retrăit momentul când fără milă dorise sa îmi frângă viața.
Fusesem cât pe ce să mor sub mainile neîndurătoare ale lui Kemal Kabal, Marele Vizir.
Asta nu inseamna decât un singur lucru, că cineva se jucase cu mine și că mă asvarlise nu într-o țară străină, ci într-un secol străin."
Din Jurnalul Alexandrei

Leyla nu mai respira, era întinsă pe jos la picioarele Saidei. Saida clipi de câteva ori, neînțelegand ce se întâmplă. Acum o secundă vorbea cu ea, ca apoi...
Își reveni repede și făcu semn fetelor să o ajute. Își apropie fața de a ei: "Ooo! Mare e Alah!", gândi când îi simți respirația caldă pe obraz. Dar oricât o strigă, o zgudui, Leyla nu se trezi.

.......
Vreau sa mulțumesc celor care mi-ati răspuns si mi-ati dat energie sa scriu acest capitol.
Stiu, a trecut mult timp, probabil ați și uitat povestea. Dar va mulțumesc ca sunteți încă alaturi de mine.
Va doresc un an luminos, cat mai frumos, plin de pace, armoniei si iubire.
Allaria

Ai ajuns la finalul capitolelor publicate.

⏰ Ultima actualizare: Dec 29, 2023 ⏰

Adaugă această povestire la Biblioteca ta pentru a primi notificări despre capitolele noi!

HAREM  VOL 1 Oraşul De AurUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum