HAREM VOL 1 Oraşul De Aur

Decizia Prima Parte

" De multe ori mi s-a întâmplat să port dialoguri cu mine însămi. Și nu de puține ori m-am întrebat cum am putut să ignor atât de mult timp, aproape un an, adevărul. Singura explicație, cea acceptată de mine bineînțeles, ar fi că mintea mea amorțită de atâta şoc și durere nu a putut admite un lucru atât de nebunesc: că secolul meu dispăruse"
( Din Jurnalul Alexandrei)

În București, Ștefan moțăia pe fotoliul din sufragerie când începură puternicele lovituri în ușă. Se făcea ca mergea pe o stradă pustie, când deodată câteva pietre venite din nicăieri... îl loviră: mai întâi spatele, umerii în special, apoi capul. Durerea săgetându-l imediat. Nu era nimeni, dar oricât încerca să le evite ele tot îl nimereau. Flutură disperat din mâini, o luă chiar la fugă, dar bătăile devenisera din ce în ce mai puternice. Bătăi? Urlă in vis disperat.  Ce Bătăi? Sunt pietre! Deschise ochii brusc. Era în sufragerie, adormise citind.  Duse mâna la tâmplă. Un simplu coșmar, ce îi dăruise o altă migrenă. Oftă resemnat. Viața i se schimbase într-un mod neașteptat. Cine ar fi crezut că Mihai, prietenul și asociatul lui de nădejde îl va lăsa baltă? După ce descoperiră cât furase contabilul,  fugise ca un laş de responsabilități în Turcia. Nu numai că întorsese spatele afacerii clădite cu atâta grija și greutate, dar și îndrăznise să dea ordin ca Izmir să nu fie anchetat. Lăsând un simplu bilet: " Plec in Turcia, să o găsesc pe Alexandra. Pista e sigură. Toate dosarele și contractele încheiate în această săptămână le găsești la mine pe birou. Pe Izmir l-am lăsat să plece, nu chema poliția! Îți explic când vin. Mă întorc cât pot de repede. Mihai"
Și da se întorsese: cu mâna badajată și gura pecetluită. Îl întrebase fugar de firmă, dar observă rapid că problemele companiei nu îl mai interesau. Mihai devenise peste noapte un străin. Prietenul lui cel mai bun, fratele lui de suflet devenise o persoana distantă, secretoasă și de curând se alaturase grupului de bărbați cate își maltratează nevestele. Ștefan strânse pumnul puternic: Cum e posibil să lovească în Cateriana, care e atât de fragilă și lipsită de apărare și mai presus de toate e mama fetiței lui? Cum e posibil să dea bir cu fugiții exact când firma se afla în impas? Și de ce nu îi explică ce se întâmplă? De ce tace și ignoră întrebările?
Lăsă capul jos îngândurat. Nu ar fi crezut că oamenii  se pot schimba drastic atât de rapid.
Omul pentru care și-ar fi dat și viața într-o lună dărâmase tot ce construiseră  ei amândoi în 30 de ani de prietenie: adică încrederea și respectul. Și pentru ce? Pentru o himeră: Alexandra.
Bum-Bum-Bum îi faceau urechile.
"Probabil ca am pulsul 200 la cum imi bate inima. Ma răpun grijile și nesomnul. " Bum- Bum-Bum " Ce naiba, oprește-te o dată! S-a terminat cu coșmarul, nu esti atacat!" Înjură enervandu-se brusc. Dar spre surprinderea lui bubuiturile se transformaseră în  ciocanituri puternice. " Cineva e la ușă!"
Deschise: Era Mihai.

"Era joi, știu bine asta deoarece doar în aceasta zi primeam baclava la prânz. Doar ca această delicatesă nu semăna deloc cu ce mâncasem în Istanbul sau în cofetăriile din București. Era mult mai zemoasă, echilibrata, iar când o mușcai gustul trandafirilor  sau a lămâii te invada făcându-te sa uiți de greutăți. De obicei așteptam joia cu nerăbdare ca să mă bucur de acest minunat dar, da pentru mine aceasta bucățică de prăjitură era ca un dar ceresc care ma făcea sa mă rup de realitate și să zâmbesc în timp ce o savuram cât de încet puteam, dorind parcă să nu o mai termin niciodată. Dar astăzi nu simțeam emoția care mă învăluia aproape de fiecare dată în așteptarea acestui aliment culinar fin. Ceva ce nu puteam defini mă acoperea cu o pâcla neagră care imi răpea această fericire de moment"
( Din Jurnalul Alexandrei)

Leila se afla în sala de mese a odaliscelor. Încăperea nu avea mai mult de 6 metri lungime și era plină de la un cap la altul cu mese rotunde joase de 2 sau 3 persoane. Iar  picioarele meselor erau gâdilate de perne aurii care jucau rolul de scaun. Camera era înghesuita. Imediat cum ajungeau: fetele mancau repede, spate în spate, tot ce le era adus. Atmosfera de multe ori era apasatoare, lipsind zumzaitul specific orelor de pranz când toate lumea bârfește și povestește. Aici liniștea trona, doar plăpândele torțe care de abia luminau, reușeau să o mai tulbure.

"Mă uitam la jocul umbrelor pe zidul rece când Heba s-a așezat lângă mine. Mai mereu mâncam împreună, asta dacă nu era oprită să ia masa cu noua kadâna a sultanului: Ateş (n.a: foc).  Primise acest nume datorita părului, un roșcat neobișnuit de aprins.  Nu o cunoscusem personal, dar știam că e originară din țara Gaelilor (Scoția), iar patima care o ardea pe dinăuntru îl înnebunea pe sultan și o nenorocise pe Kosem, care cică își pierduse silueta de la sarcină. Bineînțeles acestea erau doar bârfe care pe mine nu ma interesau, dar Heba mi le spunea de fiecare dată cu atâta plăcere încât îmi era milă să o întrerup. Săraca suferise atât de mult încât orice bucurie o merita. Ce pățisem în timpul perioadei mele în partea de est era nimic cât pătimase ea în catacombele palatului. Așa că în momentul când am aflat ca a fost chemată să o slujească pe Ateş, m-am bucurat sincer deși interiorul mă avertiza că un mare pericol o paşte."
(Din Jurnalul Alexandrei)

Deși era obosită  de la jocul neîntrerupt al torțelor, Leyla o zări imediat pe Heba. O urmări cu coada ochiului cum se așează pe pernă punându-și coatele pe masă în așteptarea bucatelor. Nu prea aveai voie să vorbești, așa că o saluta dintr-o scurtă mișcare a capului. Ca apoi sa revină asupra gândurilor care nu o lăsau pace de o bună bucată de timp.

" Contrar kadânelor, noi..odaliscele, servitoarele palatului nu aveam voie să vorbim la masă, deoarece asta ar fi însemnat să lenevim. Iar lenea era pedepsită în harem prin lovituri de băț. În rarele cazuri mai venea Gizeh care ordona bătaia la tălpi sau 2, 3 zile de carceră lipsite de hrană. Normal ca fetele mai șușoteau între ele, chiar și eu o făceam. Mai ales că de curând o schimbaseră pe sefa meselor, nefiind alta decât Șefa Hammam-urilor, cu  Saida, care mai închidea ochii când ne auzea vorbind. Nu lua atitudine decât când lucrurile scăpau de sub control, dar acest lucru se întâmpla rar.
Așa că știind acest lucru m-am întors brusc spre Heba si am întrebat-o:

- Nu ți se pare ciudat că nu sunt telefoane? Nu am văzut nici unul de când am venit aici, ceea ce mi se pare îngrijorător. Oare unde le țin? Sunt încuiate, le folosesc pe ascuns? Dar întrerupătoarele? În ultimele două săptămâni m-am tot uitat să vad dacă le zăresc...dar nici urmă de ele. Știi ce se întâmplă și unde suntem?

Am mai vorbit cred că un minut până am văzut fața ei nedumerita. Nu știa despre ce vorbesc! Sprâncenele îi erau ridicate în sus încearcă să înțeleagă sensul cuvintelor mele.

- Nu înțeleg, îmi șopti.

Apoi fața mi se lumină. Nu vorbeam încă bine turca sau araba. Plus tinerele mai vorbeau între ele și în diverse dialecte din care de abia percepeam câte un cuvânt. Oftând mi-am mușcat buza. Cum să o fac să înțeleagă ce vreau sa îi spun?"
(Din Jurnalul Alexandrei)

Heba se uita perplexă la toate semnele pe care le facea Leila de cateva minute. Atrăsese atenția pana și Saidei care se îndrepta spre ea grăbită.  Adevărul e că o amețiseră toate acele gesturi, oare ce însemnau? Nevrând să fie pedepsită și totodată plictisita de toată aceasta situație îi făcu semn sa tacă arătând spre șefă. Nu putea să riște tocmai acum când se apropiase atât de mult de Ateş. Ajunsese să țină la ea deoarece era singura care nu o trata de sus, deși devenise preferata marelui Ahmed I. Îi vorbea cu blândețe și chiar îi dăruise o cămașă de mătase pe care o purta sub bluza asta aspra. Ii povestise despre tărâmurile ei îndepărtate, dorul de familie și de logodnic care îi măcinau sufletul. Iar acest lucru le unea făcându-le să se confeseze reciproc. În mai puțin de jumătate de oră va fi in camera ei, unde o va ajuta să se pregătească pentru sultan. Cu 2 seri înainte acesta îi dăruise un set de bijuterii cu rubine, făcând aluzie la părul ei bogat, iar Ateş dorea în seara asta să îl poarte.
Cât noroc avusese, toate necazurile se sfârșiseră. Iar de când o slujea pe kadâna gândurile negre se diminuaseră. Dorea și ea în sfârșit să trăiască!!!

" M-am uitat nedumerită la Heba. Îmi venea să o scutur, agitația putând stăpânire pe mine. De ce nu înțelegea? De când mintea imi era mai odihnita, gânduri precum: unde sunt? De ce sunt atâtea torțe si lumânări când avem becuri? De ce am gătit la foc, cum de nu au gaz? Unde sunt telefoanele? Imi veneau foarte des în  minte.
Simteam ca o iau razna. Ce era asa de greu? De ce nu pricepea?
Sângele îmi clocotea, gesticulam din ce in ce mai puternic. Panica facandu-si loc in inima mea. Dar imediat fiind potolită de mâna Hebei care îmi facu semn se mă opresc. Venea Saida."
(DinJurnalul Alexandrei)