HAREM VOL 1 Oraşul De Aur

Cumpărată II

"M-am trezit cu o durere de cap cumplită. Pieptul mă durea și respiram greu. Nu puteam să îmi deschid ochii, pleoapele erau grele refuzând să mă asculte. Avusesem un coșmar cumplit. Azi era ziua cea mare, azi... Am dat să mă ridic, dar am căzut neputincioasă pe pat. M-a întâmpinat un miros minunat  de levănțică. Probabil mama îmi spălase așternuturile cu balsam. Mama... probabil trebuia să apară din minut în minut ca să mă ajute să mă pregătesc. Vai, cât e ceasul? Și de ce mă doare capul așa tare? Mi-am frecat ochii, iar un gând ciudat și-a făcut loc în mintea mea " nu e patul tău, nu e camera ta". Frica mi-a cuprins sufletul. Imposibil! Mama va păși din clipă în clipă în cameră și.. Am deschis deodată ochii. Am vrut să țip, dar glasul fugise.. ascunzandu-se într-un colț, tremurând înfricoșat. Privirea îmi era încețoșată, dar tot am putut realiza că eram departe de casă și că coșmarul devenise realitate. Cu greu m-am ridicat... Nu știu câte minute am stat așa uitandu-ma pierdută într-un punct. Când în sfârșit am ridicat privirea am putut observa camera slab luminată. Soarele de abia își făcea simțită prezența, iar câteva raze mai curajoase  pătrundeau prin sita care acoperea fereastra micuță. Încheieturile încă mă dureau, readucandu-mi aminte de sfoara nemiloasă care îmi rosese pielea cine știe cu cât timp în urmă. Leșinasem, dar cred că după mă și drogasera..altfel nu îmi puteam explica durerea și amețeala. Am mers, sprijinandu-ma cum am putut de perete, și am privit afară: femei îmbrăcate sărăcăcios, mergeau repede ținând strâns vasul pe cap pe ulița prăfuită. Fustele murdare atingeau pământul, parcă mângâindu-l, fiind prinse de o centură groasă împletită care ținea prizonieră cămașa grosolană și decolorată de atâtea și atâtea spălări. Iar părul le era prins într-un coc împletit. Unele aveau 2,3 sau 4 împletituri. Aveam să aflu mai târziu că împletiturile arătau dacă erai virgină, mărită, văduva de un an sau mai multi, surghiunita sau alungată de familie. O adevărată poveste se afla în spatele lor. Începusem să îmi revin, simțurile îmi deveneau active, iar respirația îmi revenise la normal. Am știut din clipa în care am privit pe geam că părăsisem nu se știe cum țara. Poate de asta mă drogasera ca să nu le fac nici un fel de probleme. Sigur aveau relații printre vameși și cred că îi platisera foarte scump. Mă simțeam pierdută. Nu știam ce zi este, dar pentru mine era aceeași zi... o zi foarte foarte lungă... Și tot ce doream acum era să fiu în brațele lui Mihai."
( Din jurnalul Alexandrei)

Alex stătea lipită de peretele gălbui, un galben cald înconjura camera. Temătoare încercă ușa, era închisă. Normal că răpitorii nu o uitaseră deschisă. Inima îi bătea cu putere, dar privirea îi fu acaparată de cufărul din lemn care trona în dreapta. Speranța își facu loc în mintea ei, era închis.. dar dacă reușea să deschidă lacătul cine știe ce ar fi găsit. Poate o armă, poate.. ceva folositor care ar ajuta-o să evadeze din acest infern. Dormitorul era simplu, fără mobilă, așa că nu se putea folosi de nimic. Salvarea putea sta în acest cufăr imens. Dar cum să îl deschidă? Se uită prin jur... Nimic. Se mai uită o dată...nimic. Oftă și duse disperată mâna la păr, când constată că era prins. Părul îi era împletit la spate, ca o coroniță frumoasă  și era prins cu un fel de agrafe. Agrafe! Le ținea acum în mână, erau cinci. Nu mai văzuse așa ceva până acum. Cu uimire observa împletitura în trei și cercul auriu din mijloc îmbrățișând pietricica roz. Cât de superbe erau, atât de firave și de feminine. Dar nu trebuia să se lase subjugată de frumusețea lor dacă dorea să scape!

" Mă aflam în poziția lotusului uitandu-ma la lacătul ruginit un pic. Nu mai deschisesem niciodată așa ceva, dar văzusem în filme. Cât putea fi de greu? Țineam în mână niște mici bijuterii, mă durea sufletul să stric ceva atât de frumos, dar libertatea mea era mult mai prețioasă. Am strâns din buze și am atacat...ca să zic așa... lacătul. Eram atât de concentrată încât nu am auzit ușa deschizandu-se. Dar cuvintele strainului m-ai lovit ca un trăsnet.

- Degeaba te chinui... E gol!
În ciuda tăcerii care a urmat, zeci de gânduri îmi asaltau mintea. Înțelesesem tot ce spusese, dar nu vorbise în română... Îmi luă câtva secunde să constat cu stupoare că vorbise într-o franceză stâlcita cu un accent urât. Am întors capul și tot corpul mi-a înghețat. Era în fața mea. Bărbatul corpolent pe care îl văzusem înainte să leșin stătea încruntat, privindu-ma și măsurându-ma.

- Vorbești franceza? ( n.a: conversația dintre personaje este în franceză)
Am avut mereu o parere cât de cât bună despre mine. Mă credeam curajoasă, plină de energie și puternică. Mă gândisem în glumă când nu puteam dormi și mă uitam la tavan ... ce aș face daca as fi într-o situație similară ca acum. Mă vedeam războinică, luptând și urlând până îmi dau drumul, doar așa că să scape de mine... Dar niciodată nu mi-am imaginat o Alexandra împietrită. Pentru că așa eram: împietrită. Nici nu puteam sa vorbesc de frică, parcă cuvintele pieriseră pe drum, picioarele deveniseră deodată grele și neascultătoare. Mă simțeam lasa, dar dacă mintea dorea să lupte, corpul nu auzea...ignoră toate comenzile.
- Înțelegi ce spun? Vorbești franceza?
Înțelegeam perfect ce spune, doar că nu puteam răspunde. Mă intimida complet. Cu un efort supraomenesc am dat din cap că da.
- Cum te numești? Tună el.
M-a ridicat în picioare ca pe o păpușă.  Tremuram. Dar știam că dacă nu răspundeam se va simți insulat și... Da mă temeam să nu mă lovească. Mă simțeam atât de obosită, evenimentele din ultimul timp mă epuizasera atât psihic, cât și fizic. Războinicul din mine dăduse bir cu fugiții, rămânând în locul lui o fetiță speriată. Dar cu toate acestea, într-un final am răspuns:
- Mă numesc Anne.
Da, am mințit. Mă gândisem că așa puteam să îi protejez pe cei de acasă.
- Si mai cum?
Nu îi puteam dezvălui numele de familie. Dacă îmi puneam în pericol mama, sora sau pe Mihai? Vorbeam franceza la perfecție, fusese patria mea pentru o perioadă. Mama primise când eram mică un post minunat la o universitate din Paris. Era profesoară de latină. Iar dacă mă întrebau cine sunt.. poate nu știau totul despre mine. Așa că am mințit din nou:
- Lacroix. Anne Lacroix.
S-a uitat cu asprime la mâinile mele și m-a mai măsurat o dată.
- Nu am timp să mă ocup de educația ta. Și dacă ai noroc nici nu am să o fac. După-amiaza aceasta e a străinilor, iar străinii contrar nouă nu prea apreciază o bună educație. Dar dacă nu ai sa fii aleasă atunci am să te pregătesc.
Cuvintele loveau parcă un zid, deși înțelegeam ce spune nu puteam percepe sensul lor adevărat. De cine sa.fiu aleasă? Ce mi se întâmplă. Eram obosită, nu doream decât să dorm și să fiu în brațele logodnicului meu. Îi simțeam enorm de mult lipsa. Unde era și ce făcea acum?
Îmi răsfiră părul.
- Da, e mai bine așa. Haide!
Unde? Unde ma ducea? Ce se va întâmpla cu mine?"
( Din jurnalul Alexandrei)