Din alta lume

Iluzie sau....

                           Capitol needitat

               Selyna povesteste:

Secunde. Minute. Ore. Zile. Saptamani. Luni... Nu stiu de cat timp stau intinsa pe pamant, cu genunchii adusi la piept. Durerea de spate nu m-a lasat nici acum si mi se pare ca a trecut o vesnicie de cand nu i-am vazut pe Mike si ceilalti, cei adevarati. 

In mod ciudat, mi-e foarte dor de ei. Imi lipsesc sarcasmul brunetului, inteligenta lui Ashley, bunatatea lui Emily si comportamentul ciudat al gemenilor. Nici pentru parinti si Derek n-am patit la fel, desi conteaza foarte mult pentru mine.

Suspin, ma sprijin in maini si incerc sa ma ridic. Picioarele mi le simt ca gelatina, imi tremura rau, cazand din nou. Nu ma dau batuta, imi adun puterea, saltandu-ma cu mai multa hotarare decat la inceput.

Indata ce reusesc, ma indrept schiopatand spre marginea prapastiei. Pe masura ce ma apropii, corpul mi-este strabatut de fiori reci. Toate simturile imi sunt in alerta, vocea interioara tipand la mine sa ma intorc si s-o iau la fuga cat mai am timp. Ma incapatanez, ignor pericolul inca invizibil, continuand sa pasesc.

Respiratia incetineste cand ajung la marginea prapastiei. Parca o greutate uriasa este asezata pe umerii mei. Ma doboara, toata puterea risipindu-se dintr-o data. 

Cu privirea atintita la intunericul din adancime, cred ca incep sa am vedenii. Mici valuri intunecate ridicandu-se si indreptandu-se spre mine. Asta nu e o iluzie! Dau sa ma indepartez, dar ma imobilizeaza. Ceata ma invaluie si pe parcurs ce inainteaza, imi arde pielea.

Strig in agonie. Imi doresc ca totul sa inceteze, mi-as da si viata pentru o secunda de liniste...

O strangere puternica imi inlantuie mijlocul, simtind cum sunt trasa cu putere in jos. Inainte sa pot reactiona, ajung sa cad in gol. In curand, trupul incepe sa-mi amorteasca, ajungand sa nu mai simt nimic.

Apasarea din piept este sufocanta, facandu-ma sa ma ridic in capul oaselor si sa tusesc. Imi dau parul de pe fata si il strand intr-un coc ciufulit. Privesc in jurul meu si tresar. 

Corpurile adevaratilor mei prieteni sunt culcate pe iarba umeda. Sunt inconstienti, dar nu asta imi fura si ultima farama de aer, ci faptul ca sunt infasurati in niste liane care se misca de parca ar avea viata proprie. Le creaza rani, intrandu-le in carne. 

Incep sa trag de ele, dar nu reusesc decat sa inrautatesc situatia, se infasoara mai rau, provocand scancete din partea celor 5. Trag aer in piep, trebuie sa ma calmez...

Asez palmele pe pamant, concentrandu-ma. Eliberez intunericul ce pana acum l-am tinut prizonier in interiorul meu, lasandu-l sa iasa in valuri. Acopera totul, copaci, iarba si lianele. Pe unde trece nu ramane altceva decat o amintire a ce a fost in urma cu cateva secunde. Distrug si iau viata fiintelor din apropierea mea si a prietenilor mei, dar nu-mi pasa, scopul meu este sa-i salvez. Dinspre lianele ciudate incep sa se auda zgomote slabe. Pot observa cum incearca sa scape din capcana necrutatoare a intunericului si sa se retraga in adancul padurii. Cu cateva secunde inainte sa pierd controlul reusesc sa aud glasul panicat al lui Mike. 

Ma las doborata de durerea inca prezenta de spate, apoi sunt inconjurata de liniste... imi doresc sa raman asa pentru totdeauna...