GIZEH: Începutul (+17)

Prolog

Este miezul nopţii, liniştea din casă mă forţează să-mi ascult bătăile alerte ale inimii. Ştiu că va veni, ştiu că liniştea nu va mai dura mult.

Aud uşa de la intrare scârţâind . E aici, ştiu asta! Bocancii lui se aud până în fundul camerei mele. Calcă apăsat,aud vaza de pe măsuţa din sufrageriei spărgându-se. A căzut din nou. Oare cât va mai rezista măsuţa din lemn?

Mama nu e aici, e încă la muncă şi asta mă sperie şi mai tare. Se va înfuria, o va lovi din nou, o va jigni, va ţipa la ea ca şi cum ar fi turbat. Nu îl mai suport! Vreau să plec de aici.

Îmi ascund corpul sub pătura roz pufoasă. Tremur! Îmi e frică de el şi nu îl vreau aici.

E linişte din nou, scot capul de sub pătură pentru a fi sigură că nimeni nu îmi va face rău. Îi simt mirosul puturos de alcool până aici . Probabil a adormit. Ar fi bine, nu?

Uşa de la intrare scârţâie din nou. E mama! Aud paşi ei înceţi şi apoi geanta aşezată pe masa din bucătărie. Îl evită şi ei îi e frică de el.

Am învăţat fiecare mişcare a lor. El vine înecat în alcool, cade ,înjură şi sparge câte ceva. Mama apare şi ea la scurt timp, intră încet şi îşi aşează mereu geanta pe măsuţa din bucătărie, face asta ca să îl evite, să evite o nouă ceartă. M-am săturat de el şi de comportamentul său de om bolnav psihic.

Aud paşii mamei pe scările din lemn care scârţâie uşor . Nu, asta îl va trezi! Îmi vine să ţip şi să o avertizez, dar nu o pot face, nu pot face nimic.

Uşa camerei mele se deschide şi mami aprinde lumina din camera mea. Îmi zâmbeşte! Vânătaia de acum două zile aproape s-a vindecat, dar încă e mascată cu fond de ten.

- Nu ai adormit încă îngeraşule? Întreabă ea când se aşează pe marginea patului meu şi îmi mângâie părul.

- Nu am putut dormi, întunericul, liniştea şi singurătatea mă înfioară. Recunosc eu şi ea oftează .

- Totul...

Nu apucă să termine pentru că ţipătul ei mă sperie, ochii mi se umplu de lacrimi atunci când îl văd cum o trage pe mama de păr. Ea ţipă, dar lui nu îi pasă. O trage afară din cameră şi eu fug după ei. Spatele mamei face contact brutal cu peretele casei şi eu suspin speriată.

Coboară scările rapid, mâna lui fiind încă înfiptă în părul brunet al mamei. Ţipă atunci când o aruncă la pământ şi eu rămân blocată pe ultima scară. O loveşte din nou. Piciorul lui face contact dureros cu abdomenul mamei .

- Târfă nenorocită! Îi urlă mamei în faţă şi o prinde din nou de păr.

- Unde ai fost? Iar ţi-ai tras-o cu Papă-Lapte, ăla? Îi urlă in față şi îmi strâng ochii când palma lui mare se lipeşte de obrazul ei.

- Spune!

Urletul lui răsună în încăpere, iar paşii mă poartă spre bucătărie, unde prind cuţitul mare ce zace pe masă. Nu mai judec corect, mintea îmi e întunecată de durerea din suflet. Trebuie să îmi apăr mama!

Îl văd cum desface sticla de rezervă pe care o are mereu în casă. Bea o gură şi se apoi se întoarce spre mine. Stau în faţa mamei şi îl privesc cu ură. Ştiu că asta e o greşeală, dar el nu e tatăl meu. E doar o canalie de om care nu mi-a adus decât suferinţă toată viaţa.

- Ce crezi că faci cu ăla? Întreabă şi eu fac un pas în spate.

O privesc pe mama care scuipă sânge şi geme de durere, iar asta îmi e de ajuns să prind curaj.