GIZEH: Începutul (+17)

Capitolul 6

Capitolul 6

Josh

Când ajungem la gară, întunericul deja punea stăpânire pe Seattle. Maşina opreşte, iar eu privesc prin geamul acesteia.

Nu e nimeni aici. Ce dracu?

Zack coboară din maşină şi eu îl urmez, fără să spună nimic păşeşte spre o clădire veche şi dărâmată . Cu cât ne apropiem mai mult de ea, cu atât liniştea este perturbată de strigăte, înjurături şi nu în ultimul rând împuşcături .

Am ajuns aici în sfârşit.

Intru prin zidul dărâmat şi zâmbesc mulţumită de ceea ce găsesc după el. Sunt multe persoane, bărbaţi în special şi aclamă, ţipă din locuri precum tribunele. Locul nu e mare, dar e destul de încăpător pentru zecile de persoane aflate aici.

Undeva într-o groapă se află doi bărbaţi gata să se împuşte unul pe altul.

Jocul ăsta mi se pare atât de fascinant.

- Deci? întreabă Zack.

- Vreau o bere şi un loc în tribunele astea sau ce or fi, spun şi el oftează .

- Berea de aici nu e de fiţe, să ştii.

- Se pare că habar nu ai de unde vin, cu ce m-am ocupat sau ce viaţă am avut înainte să vin aici. Adu-mi berea aia, nu vreau să pierd spectacolul.

- Bine! Asteaptă-mă aici!

- Am înţeles!

Să o crezi tu! Îmi voi găsi un loc până vine el.

Urc cele câteva scări şi ajung sus, mă sprijin de balustradă şi privesc în jur. Locul ăsta e perfect. Observ privirile curioase din jur şi înghit în sec când văd privirea întunecată a lui Eric.

Îmi întorc privirea şi înţepenesc când văd chipul unuia dintre concurenţi.

Josh?! La naiba! Trebuie să mă car rapid de aici, el mă crede moartă şi dacă află că nu e aşa sigur va încerca să îşi ducă misiunea la bun sfârşit aici şi acum.

Cobor rapid scările şi îmi acopăr faţa cu părul, apoi fug spre ieşire.

Asta nu e bine. Ce caută maimuţoiul ăla în Seattle? Cum m-a găsit? Ştie măcar că sunt în viaţă?

Telefonul îmi vibrează în buzunar şi când îl scot mă sprijin de zid cu spatele şi oftez. Ce vrea femeia asta de la mine? M-am săturat de pretenţiile ei.

- Da! răspund pe un torn neutru, indiferent.

- Unde eşti? Ar fi trebuit să fii de mult acasă.

- Sunt cu nişte prieteni, spun şi îmi dau ochii peste cap.

Du-te dracu!

- Ce prieteni?

- Nu îi cunoşti şi nu îi vei cunoaşte, spun eu .

- Voi fi acasă la cină. Pa!

Spun şi îi închid telefonul în nas. Urăsc când se preface că îi pasă de mine.

- Ştii, nu e frumos să fugi în mijlocul acţiunii şi nici să minţi. Vocea lui Eric mă face să tresar, iar expresia lui serioasă să înghit în sec.

Trage dintr-o ţigară şi eu îl privesc fascinată cum stă rezemat de zid şi lasă fumul să iasă printre buzele lui pline. Nu mă priveşte, dar îmi e de ajuns să ştiu că e încordat şi că nu este acelaşi tip de la facultate.