Capitolul patru

4.3K 419 18
                                    



                           Mamă, mi-ai promis!

              Femeia a privit-o mustrător şi s-a întors în bucătărie. Fata a rămas sprijinită de fereastră, cu privirea aţintită spre băiatul ce se juca cu câinele în curtea alăturată. A oftat adânc şi şi-a sprijinit bărbia în palmă, gândindu-se la un mod în care să-şi convingă mama să o viziteze pe doamna Howard. Ei nu-i păsa că ar fi fost enervantă, ea voia să găsească un motiv pentru care să-l viziteze pe el.

                          Ce zici să nu te mai holbezi pe geam şi să mergi să cumperi lapte?

             Şi-a ignorat mama şi a ieşit afară, fugind spre hamacul agăţat între cei doi pomi din curtea părinţilor săi. S-a aşezat în el şi a închis relaxată ochii, sperând că în mintea ei totul era mai frumos decât în realitate. Ar fi vrut ca el să o observe, să devină măcar puţin importantă sau să-i fie prietenă, nu necunoscută. Minute bune a stat culcată, cu ochii închişi, până când zgomotele din curtea alăturată au încetat. Nu a îndrăznit să-şi deschidă ochii, căci, dacă ar fi făcut-o, imaginea lui s-ar fi pierdut. Era îndrăgostită până peste cap şi nimeni nu putea observa asta!

            A deschis ochii brusc şi a ţipat în momentul în care a fost aruncată pe sol. Câinele lui Jax stătea deasupra ei, cu limba scoasă şi cu chef de joacă. A zâmbit şi l-a mângâiat pe cap, începând să râdă în momentul în care câinele o linse pe faţă.

                        Scuze, nu ştiu ce l-a apucat, a spus băiatul din spatele ei.

           Ea şi-a ridicat privirea spre el şi a rămas blocată. Era prima dată când el îi vorbea faţă în faţă şi, credea ea, momentul în care îi aflase existenţa. Părea fericit, îi zâmbea şi lăsase acea răceală şi indiferenţă specifică la o parte.

                          Nu-i nimic, i-a răspuns, apoi s-a ridicat.

                         Eu sunt Jax, s-a prezentat băiatul şi i-a întins mâna.

                        Rhea.

              Şi, pentru ei, atunci începu totul. Un tot care pe ea o devastase din orice punct de vedere. El era prea mult, el nu o lăsa să vadă dincolo de aparenţe, nu-i permitea să-l descopere, să-l iubească aşa cum ar fi vrut. Fericirea că el îi aparţinea fizic era una insignifiantă pe lângă tristeţea ce-o măcina atunci când realiza că mintea lui era departe, departe de ea. Se răcea odată cu trecerea timpului, devenea din ce în ce mai indiferent şi voia tot mai multe de la ea. Şi nu orice ar fi vrut un băiat normal, ci ceea ce ar fi vrut un băiat îngropat în probleme. Se zbătuse pentru ea, până în momentul în care ea ar fi făcut orice, dar orice ca să-l păstreze. Să ştie că el era acolo pentru ea. Şi asta fusese cea mai mare greşeală a vieţii ei, greşeală ce-şi jurase să nu o mai repete. Dar el era un impact nimicitor întotdeauna. Putea ucide doar cu vorbe, căci durerea ce i-o provocaseră cuvintele sale nu se compara cu nimic altceva, nici măcar cu fericirea ce i-o aduceau acestea rareori.

                          — Proastă, proastă! ţipă ea şi aruncă cu perna în perete.

               Era supărată pe ea de fiecare dată când îşi amintea. De ce iubise atât de mult un om care nu ar fi dat doi bani pe ea? De ce se lăsase atât de uşor influenţată? De ce trebuise să piardă atâtea pentru un simplu băiat? Dar el nu era un simplu băiat, el era Iadul pentru ea, Iadul devenit Paradis. Iar cele două se succed după propria lui dorinţă. Voia să dea uitării totul, dar prezenţa lui, faptul că o atinsese, îi simţise degetele atingându-i pielea, o împiedicau să facă ceea ce ar fi vrut. Şi risca să se îndrăgostească din nou, să fie neimportantă pentru el, iar el să devină totul pentru ea. Oamenii învaţă din greşeli, dar unele greşeli se întâmplă doar pentru a fi repetate, căci nu toţi sunt atât de puternici să îndrepte ceea ce au făcut.

Înapoi în trecutWhere stories live. Discover now