Înapoi în trecut

Capitolul douăzeci și șase

      Propriile gânduri reușiseră să o bântuie pe tot parcursul zilei. Faptul că își spusese atât de clar sieși că nimic din ceea ce fusese nu mai exista reușise să atingă o coardă sensibilă. Pentru a mia oară se gândea că era blocată în trecut, că nu avea nici cea mai vagă idee cum ar fi putut reuși să evadeze. O singură idee i se strecura în subconștient, o idee pe care o nega cu toată ființa ei. Nu crezuse că ar fi fost capabilă să gândească așa ceva, dar devenea conștientă că Jax era singurul care o lega de trecut, că fără el ar fi avut un cu totul alt viitor. Era o simplă idee pe care nu ar fi luat-o în seamă nici în cele mai disperate clipe. Dacă alături de el abia mai reușea să se recunoască, fără el ar fi încetat să mai existe.

      Își mișca lent picioarele în față și în spate, bătând cu degetele pe genunchi fără vreun ritm anume. Era prima dată când Jax întârzia atât de mult când era vorba să o ia de la școală, dar nu își dorea să plece pe jos. Nu se simțea în stare să parcurgă un drum atât de lung, mai ales când simțea frigul pătrunzându-i până în oase. Își adânci mâinile în buzunare când realiză că abia și le mai putea mișca și se ridică de pe bancă. Nu primise niciun mesaj de la el și nici la telefon nu îi răspunse și se simțea ca unul dintre acei copii cu părinți neglijenți care îi uitau la școală.

      După câteva minute, când deja simțea că își pierde toată răbdarea pe care o mai avea, Jax parcă mașina și, spre surprinderea ei, coborî. Era obișnuită ca el să rămână în mașină și să o aștepte, așa cum făcea de obicei. Nu se mai gândea că i-ar fi fost rușine cu ea, ci doar că nu îi plăcea să fie în centrul atenției. Dar era aproape imposibil să nu remarci un bărbat cu o înălțime ca a lui sau cu o privire atât de întunecată. Tot ceea ce ținea de Jax era intrigant, era un adevărat mister pe două picioare. Cine nu și-ar fi dorit să îl dezbrace de secrete? Sau măcar să îl dezbrace.

         — Îmi pare rău, iubito, îi spuse în momentul în care ajunse lângă ea și o strânse puternic în brațe.

      Aproape se topi când îi simți căldura corpului, realizând cât de înghețată era de fapt.

         — Îți pare rău că m-ai lăsat să îngheț sau că nici măcar nu ai răspuns la telefon?

      Tonul îi era mai acid decât se așteptase, dar el doar zâmbi. Îi citea în privire faptul că, de fapt, nu era supărată pe el și asta o enerva. Se simțea ca o carte deschisă în fața lui. Una cu poze, atât de ușor era de descifrat.

         — Am fost reținut. Acum hai în mașină înainte să îngheți de tot.

      Nu așteptă să îi spună de două ori și fugi spre mașină. Scaunul din piele era încălzit și un fior îi străbătu întregul corp când simți căldura.

         — Ce a fost atât de important încât să întârzii? întrebă ea, în momentul în care Jax urcă la volan.

      O privi preț de câteva clipe și se încruntă ușor.

         — Știai că tatăl tău e acasă?

      Îl privi uimită preț de câteva clipe, apoi aprobă cu o mișcare a capului. Aflase doar cu câteva ore în urmă și refuzase să se mai gândească la acest lucru.

         — M-am întâlnit întâmplător cu el înainte să vin să te iau, spuse, punând accent pe cuvântul „întâmplător".

      Relația cu tatăl ei nu fusese niciodată una apropiată, întrucât seriviciul îl ținuse departe de casă încă de când era mică. Îl vedea de câteva ori pe an și, abia când reușea să se obișnuiască cu prezența lui, se făcea din nou nevăzut. Însă momentele în care erau împreună fuseseră întotdeauna extraordinare. Încerca să recupereze timpul pierdut atât cât putea și îl aprecia pentru asta. Însă chiar și acea relație deloc apropiată se destrămase în momentul în care Jax o părăsise. Tatăl ei abia dacă îi mai adresase câteva cuvinte din acea noapte. Îi reproșase mama ei tot ce fusese de reproșat și era suficient.