Înapoi în trecut

Capitolul şapte

             Şi-a adâncit mâinile în buzunare, adresând cuvinte dulci vremii de afară. Era îngrozitor de frig, era trecut de miezul nopţii, iar ea bântuia pe străzi în încercarea de a ajunge acasă. În jur era o linişte deplină, aproape stranie şi înfricoşătoare. După părerea ei, nimic nu era chiar normal pe străzi la miezul nopţii. Singurul ei noroc era faptul că nu trebuia să treacă printr-un cimitir, căci, dacă ar fi trebuit, ar fi preferat să se încuie pentru tot restul vieţii în cameră sau să se mute undeva departe. Oricum avea asta în plan, dar doar după ce termina liceul. Trebuia să-şi aleagă cea mai îndepărtată facultate, într-un loc care să nu-i aducă aminte de Bristford. Oare în Antarctida existau universităţi?

              S-a oprit în faţa trecerii de pietoni, apoi a aruncat câte o privire în lungul străzii. Nici măcar o maşină – nici una din care să coboare un răpitor şi să o ducă pe tărâmul zânelor, unde ar fi aflat că era regina lor.

                   — M-am tâmpit, a spus brusc, îndeajuns de tare încât o audă şi liniştea din jurul ei.

              S-a oprit din a merge în momentul în care a auzit un geamăt de durere venind dinspre străduţa lăsată ca distanţa între cele două blocuri de lângă ea. Cu toată teama care se aduna în ea, şi-a întors privirea, dar nu a văzut nimic. A clipit des din cauza întunericului şi a făcut un pas în spate. Oare mintea îi juca feste? Trebuia să-şi imagineze că aşa va fi dacă va continua să meargă de una singură pe stradă la miezul nopţii. Înainte să-şi continue drumul, un corp a căzut inert la pământ în faţa ei. Şi-a dus mâinile la gură, abţinându-şi ţipătul de groază. Rămăsese împietrită, privind corpul bărbatului ce se afla la numai doi metri de ea.

              Liniştea nopţii a fost spartă de paşii apăsaţi ai unei alte persoane. Un alt bărbat. Acesta a privit-o lung, iar ea a făcut un pas în spate, îngrozită. Cel ce stătea în picioare s-a aplecat asupra celuilalt, lăsând la iveală arma pe care o ţinea în mână. Fata nu era capabilă să se mişte, în ciuda faptului că îi era frică. L-a apucat de tricoul pe care îl purta – deşi era ger – şi l-a tras în spate. Câteva clipe mai târziu a ieşit din umbră şi şi-a tras gluga de pe cap, având privirea întunecată aţintită asupra ei. Rhea s-a dat un pas în spate când a vrut să se apropie de ea, fiind la un pas de a fugi.

                    — Nu-ţi fac nimic.

             Vocea lui a răsunat în jur, trimiţându-i fiori. Şi-a ascuns arma la spate şi a încercat din nou să se apropie de ea.

                   — La dracu', Jax! Stai acolo! a ţipat ea şi a rămas pe loc.

            Continua să se întrebe ce devenise el, dar nu putea găsi niciun răspuns concret. Nu ştia dacă îl omorâse pe acel bărbat, nici măcar nu era capabilă să-şi imagineze aşa ceva. Buzele băiatului s-au arcuit într-un zâmbet. Ea tocmai îi pronunţase numele.

                  — Deci nu ne mai jucăm de-a necunoscuţii, Rhea? Începuse să îmi placă.

           Respiraţia i se opri pentru câteva clipe şi începu să tremure. Îşi amintea de ea? Şatena nu a mai spus nimic minute bune, incapabilă să asimileze faptul că era faţă în faţă cu trecutul ei. Trecutul în persoană. Era speriată de ideea că el îşi amintea de ea şi, mai ales, de ipostaza în care îl văzuse de două ori în ultimele ore. Nici el nu spunea nimic, nu ştia de ce, dar continua să o privească şi să tacă. Se schimbase mult în lipsa lui, la fel cum şi el se schimbase în lipsa ei.

                    — L-ai omorât? a întrebat fata, privind în spatele lui.

         El şi-a întors privirea, apoi a zâmbit şi a dat detaşat din umeri.