Capitolul opt

3.9K 401 36
                                    

       

         După clipe lungi de gândire, scutură din cap în faţa ideii de a accepta. Ştia că, oricum, fie că dorea sau nu, urma să-l vadă în acea seară. Şi-a băgat telefonul în buzunar şi a aruncat o privire scurtă în jur, asigurându-se că el nu era acolo şi era doar un sentiment straniu, neînţeles. Kat a privit-o curioasă, aşteptând să-i spună de la cine era mesajul. În schimb, Rhea s-a ridicat de pe bancă şi a plecat spre intrarea în liceu. Nici nu realizase că ea şi Kat erau singurele eleve care se mai aflau afară. Îşi schimbase numărul de două ori de la plecarea lui şi nu putea înţelege cum de reuşise să i-l afle. Avea o oarecare reţinere în a da numărul ei de telefon cuiva.

         Şi-a deschis dulapul şi a băgat cartea de istorie în el, scoţând-o pe cea de engleză. Întârziase la oră şi nu era prea sigură că ar fi fost cazul să mai intre, mai ales că era obosită şi nu putea fi atentă. Cineva s-a sprijinit de dulapul alăturat, aşezându-i palma pe umăr. A tresărit scurt şi s-a întors, trântind şi uşa de metal în acelaşi timp. Jax o privea cu un zâmbet enervat, semn că decizia ei de a nu-i răspunde nu prea fusese acceptată de el. Fata a încercat să îl ignore şi s-a întors cu spatele, plecând spre sala de curs. Nu avea decât să intre şi să îşi ceară scuze, căci cu Jax nu avea de gând să vorbească. Nu era faptul că îi era teamă de el, fizic nu i-ar fi făcut rău şi ştia asta, dar voia să păstreze distanţa şi să încerce să-l urască. Dacă l-ar fi urât, ar fi reuşit să-l îndepărteze.

         Brunetul i-a prins braţul şi a tras-o înapoi.

             — Unde crezi că pleci? i-a şoptit, tonul, chiar şi încet, fiind unul acid, înţepător.

             — La oră?

         Întrebarea sa retorică l-a făcut să se încrunte. Oftând, fata a luat-o înainte, aşteptând ca el să vină după ea. Oricum nu ar fi scăpat de el. Dacă Jax voia ceva, acel ceva trebuia să fie realizabil. În cazul în care nu era, îl făcea el să fie. Viaţa era atât de nedreaptă, mai ales când crea astfel de oameni! Atentă să nu fie observaţi, a traversat curtea şi a intrat în micul parc de după clădirea principală. Acolo nu avea să-i observe sau audă nimeni – asta ar fi trebuit să o îngrijoreze în anumite privinţe. Ea a privit în altă parte pentru a-şi putea menţine aceeaşi atitudine înţepată. Ştia că dacă l-ar fi privit în ochi, totul s-ar fi dus pe Apa Sâmbetei.

              — Ce vrei, Jax? a întrebat rece.

         Nu credea că mai avea să repete astfel de momente. Era sigură că trecutul o prindea din urmă. Timp de trei ani se aflase într-o fugă continuă, iar venirea lui îi pusese brusc frână. Nu mai fugea, dar nici nu dorea să accepte. Şi-ar fi dorit ca totul să fi fost o iluzie şi să-şi poată continua actul de laşitate.

             — De ce crezi că vreau ceva? i-a întors acesta întrebarea.

         Poate că dacă nu ar fi vrut ceva de la ea, nu ar mai fi chemat-o să vorbească. De ce trebuiau să dezgroape morţii? În cazul lor, morţii reprezentând amintiri. Ceea ce fusese între ei sau, mai bine spus, orice reprezenta ceea ce fusese între ei, nu mai exista. Trecutul trebuia să rămână îngropat.

              — Dacă nu vrei ceva, atunci ce cauţi aici?

              — Pe tine, i-a răspuns simplu.

              — Pe mine? a repetat cu o uşoară ironie în voce. Ok, sunt aici. Acum îmi poţi spune de ce mă cauţi.

         Era sigură de ce: dorea să-i întoarcă, din nou, viaţa peste cap. Se pricepea de minune la asta!

Înapoi în trecutМесто, где живут истории. Откройте их для себя