Înapoi în trecut

Capitolul douăzeci și doi

      Nu avea nici cea mai vagă idee cum ajunsese în sala de mese. Se simțea obosită, pierdută, iar acțiunile ei erau făcute, pur și simplu, din reflex. Ben se afla în dreapta ei, Kat era de negăsit, iar alte persoane complet insignifiante purtau o discuție aparent banală la aceeași masă. Privea cu intensitate albul pereților de minute bune și nu își putea scoate din cap faptul că avea să afle în mai puțin de trei ore ceea ce dorea Jax să îi arate. După atât de mult timp pierdut în gânduri și amintiri, faptul că el ar fi dorit să i se destăinuie o aducea în pragul lacrimilor. Devenise îngrozitor de sensibilă și se ura pe sine pentru asta. Clipind des, încercă să fie atentă la persoanele din fața ei. Ben avea o groază de prieteni și era teribil să stai alături de el în pauza de prânz - niciodată nu știa exact pe cine avea să suporte sau cât de fals trebuia să zâmbească. De această dată, nici măcar nu încerca să o mai facă. Nimeni nu era acolo pentru ea, iar să forțeze un zâmbet devenise ceva mult prea complicat.

         — Ești în regulă? o întrebă băiatul din dreapta ei, strângându-i atent brațul.

      Încă de când se cunoșteau, Ben îi dăduse mai multă atenția decât și-ar fi dorit ea să primească din partea lui. Fusese mult prea distrusă, trecuse printr-o „despărțire" care îi tăiase tot elanul în ceea ce privea o nouă relație. Și oricum nu ar fi găsit pe nimeni la înălțimea așteptărilor sale. Ben era ca o gură de aer proaspăt, îi putea oferi liniște și iubire. Dar Jax era tot ceea ce și-ar fi putut dori și ceea ce ar fi avut nevoie. O putea iubi cu o pasiune inimaginabilă și, în același timp, o putea distruge doar cu o singură privire. Nu ar fi dat pentru nimic în lume acea fire pasională, dar în același timp rece pentru o persoană care doar i-ar fi făcut viața mai simplă. Conștientizase cu mult timp în urmă că nu de simplitate avea nevoie - avea nevoie de Jax. Iar în acel moment realiza că nimeni nu ar fi înțeles profunzimea sentimentelor lor, nimeni nu ar fi înțeles o iubire care semăna atât de izbitor cu o obsesie.

         — E luată, idiotule, îl auzi pe băiatul din stânga lui Ben.

      Acesta râse scurt, dar nu era nicidecum un râs amuzat. Se forțase să o facă. Nu vorbise niciodată cu el despre Jax și nu avea de gând să o facă, dar era conștientă că se ocupase Kat de acest lucru în lipsa ei. Nici Ben nu încercase să vorbească cu ea sau să îl cunoască. Îl văzuse deja și îi era suficient.

          — Suntem prieteni, Ray, mormăi el. E normal să mă interesez de starea ei.

      Rhea doar privea, fără să spună nimic, în ciuda faptului că ea era subiectul discuției lor. Ar fi deranjat-o și, cu siguranță, ar fi spus ceva răutăcios la adresa lor dacă ar mai fi fost ea însăși. Dar începea să ignore lumea exterioară, să se izoleze. Doar că de această dată nu se mai afla doar ea cu gândurile ei. Jax îi era alături, iar asta îi era suficient pentru a respinge orice element exterior.

         — Minte-te în continuare, îi răspunse Ray, fixând-o cu privirea.

         — Lasă-l în pace, Ray.

      Ea privi spre fata din fața ei, care îl privea atent pe Ray. O mai văzuse prin liceu, dar nu avea nici cea mai vagă idee care îi era numele. Se simțea jenată de discuție, mai ales că era conștientă de simpatia lui Ben pentru ea. Nu îl încurajase niciodată în vreun fel, din simplul fapt că fiecare colțișor al minții ei era deja ocupat de o altă persoană. Jax îi spusese că ei nu se despărțiseră niciodată. Simțise nevoia să audă acele cuvinte, și le spusese de una singură timp de aproape trei ani, dar cu ce folos? Nu se crezuse niciodată, nu așa cum îl credea pe el. Simțise că orice apropiere față de un alt băiat reprezenta o trădare față de Jax. Deși crezuse atât de mult timp că el o trădase, nu dorise să îi răspundă în același fel. El fusese singurul pe care îl iubise, singurul care o sărutase sau o atinsese într-un mod mai intim decât o atingere între prieteni. Și, indiferent de ce curs avea să urmeze viața ei, dorea ca lucrurile să rămâna în acel fel.