Înapoi în trecut

Capitolul douăzeci și opt

      Visase din nou. Însă de această dată tot ce își amintea era propriul țipăt care o speriase din nou atât de tare încât o adusese la realitate într-un mod mai mult decât brutal. Se trezise pe podea, țipând și plângând, însă Jax nu era acolo să o liniștească. Stătuse pe podea minute bune, tremurând și strângându-și genunchii la piept, încercând să își amintească de ce era atât de terifiată și așteptând ca el să vină să o ridice și să îi spună că totul avea să fie bine. Însă nu venise, iar ea reuși să se adune de una singură și să se ridice. Conștientă că încă tremura, se așezase pe canapea, unde încă se afla, nemișcată și privind în gol.

      Visele erau strict legate de modul în care se simțea, legate de sentimentele pe care încercase să le ascundă atât de adânc încât cu greu reușea să și le mai amintească. Era ceva mai mult decât ceea ce încerca să pară, mai mult decât fericirea pe care o simțea alături de Jax. Părinții ei nu mai dăduseră niciun semn în ultima săptămână, dar nici ea nu se gândise în vreun fel să se întoarcă acasă. Nu își dorea și nu putea să o facă. Nu mai simțea acel loc ca fiind casa ei.

      Nu înțelegea cum putea avea tot ceea ce își dorise cu atâta ardoare și să se simtă atât de tristă în același timp? De parcă fericirea pe care i-o oferea el nu mai era suficientă, de parcă și-ar fi dorit mai mult decât tot ce avea în acel moment. Și-ar fi dorit o relație normală - nu una în care amândoi erau bântuiți de trecut și de lucruri pe care și-ar fi dorit să le uite. Orice ar fi făcut, își amintea de toate acele momente în care suferise. Îi venea să țipe, să bată cu pumnii în pereți. Se simțea captivă în propriile ei gânduri și nu știa cum să scape.

      Se mișcă abia când auzi ușa de la intrare, apoi pașii apăsați ai lui Jax. Durerea din piept îi aminti cât de dor îi fusese de el, cât îi simțise lipsa încă din momentul în care se trezise. Imediat ce îl zări intrând în living, îi sări în brațe, adâncindu-și fața în umărul lui și inspirându-i adânc parfumul.

         — De ce ești trează la ora asta? o întrebă încurcat, apoi o strânse la rândul lui în brațe.

         — Am visat urât, recunoscu ea.

      Ura faptul că nu îi putea ascunde lucruri, chiar dacă asta însemna că avea să se supere pe ea. Expresia lui se schimbă imediat și își dezbrăcă geaca în timp ce o privea atent.

         — Ce e în neregulă, Rhea?

      Tonul lui era atât de calm, atât de dulce, încât aproape izbucni în plâns. Nu era sigură de ceea ce era în neregulă cu ea - poate erau prea multe pentru a le putea numi. Poate devenise mult prea sensibilă cu timpul. Poate nu mai era Rhea pe care el o iubea și îi era teamă să spună totul cu voce tare. Teamă că el ar fi văzut în ea tot ceea ce reușea ea să vadă. Doar ridică din umeri și se așeză pe genunchii lui, începând să se joace cu degetele, menținându-și privirea în pământ.

         — Vorbește cu mine, îi ceru pe un ton rugător, prinzându-i degetele între ale lui.

         — Nu știu, începu ea. De fiecare dată când încerc să fiu fericită... Nu pot. Pentru că au fost prea multe lucruri care ne-au stat în cale atâta timp. Și nu pot să uit nimic, oricât de mult aș vrea. Simt că nu pot să trec peste. Am crezut că dacă o să aflu totul, o să se termine și o să fie totul perfect. Așa cum a fost la început. Dar nu s-a întâmplat. A fost din ce în ce mai rău pentru mine, pentru că am simțit că mă adâncesc din ce în ce mai mult în trecut și nu mai pot ieși de acolo.

      Jax doar o strânse în brațe în momentul în care începu să plângă. Nu știa ce ar fi putut spune pentru a o face să se simtă mai bine, însă se simțea rănit că ea dorise să țină totul pentru ea și nu îi spusese nimic până în acel moment. Era conștient că Rhea nu era la fel de fericită cum și-ar fi dorit el să fie, însă mereu crezuse că totul avea să fie bine cu timpul. Însă, în acel moment, se gândea că făcea ceva greșit. Că ar fi putut repara totul dacă ar fi știut cum, însă nu știa.