Capitolul optsprezece

2.7K 291 32
                                    



           — Cred că ar fi mai bine să mănânci ceva.

      Vocea lui Jax îi atrase atenţia, cu toate că nu înţelesese nimic din ceea ce spusese. Nu gândul că probabil Kat o trădase o îngrijora – ar fi înţeles, având în vedere modul în care o tratase brunetul ultima dată. Kat şi mama ei îl urau pe Jax în acel moment, iar ea trebuia să găsească o cale de mijloc prin care să poată împăca ambele tabere. Nu el era problema, el era indiferent faţă de bunăstarea celorlalţi, mai puţin a ei. Ştia că nu i-ar fi plăcut să o vadă tristă şi poate că îl iubea puţin mai mult pentru asta.

           — M-ai auzit?

           — Da, minţi ea, zâmbind pierdută.

      Jax părea să arate mai bine decât oricând, îmbrăcat într-un tricou alb ce-i contrasta pielea bronzată şi, mai ales, părul şi ochii. Îi zâmbea din cadrul uşii, ştiind prea bine că minte. S-a apropiat de ea şi, punându-şi un braţ în jurul taliei sale şi unul după genunchi, o ridică din pat şi porni spre living. Canapeaua era acoperită de perne moi, iar pe masă era aşezată mâncarea după care plecase în urmă cu mai bine de o oră. Trebuia să fie rece, având în vedere timpul pe care i-l acordase să se gândească la tot ceea ce se întâmplase. Mereu îi luase apărarea, iar mama ei o făcuse să realizeze că avusese un motiv concret – el fusese cel care îi voise întotdeauna binele, el era cel care încercase să o apere. Cu toate acestea, nu reuşise să îi taie curiozitatea în legătură cu activităţile lui.

      Nu ştia unde pleca întotdeauna, nu ştia de unde avea atâţia bani – apartamentul şi maşina trebuiau să coste mai mult decât şi-ar fi putut permite părinţii lui. Nu îi era teamă de el, dar îi era teamă de activităţile în care ar fi putut fi implicat. Îşi aminti noaptea în care acel bărbat îi căzuse la picioare, îşi aminti arma pe care Jax o avea în mână, cicatricile de pe corpul său, modul în care îi făcuse faţă lui Smith fără cel mai mic efort, marile schimbări ale comportamentului său – era clar că în cei trei ani în care lipsise, Jax se implicase în ceva ce îl schimbase total. În schimb, oricât de mult s-ar fi gândit la asta, nu reuşea să îşi dea seama ce era cu el.

           — Tu ai un job? îl întrebă scurt, urmărindu-i atent reacţia.

           — Acum nu, răspunse el simplu.

      Nu ştia dacă era o minciună sau nu – cu Jax niciodată nu ştia dacă ceea ce îi spunea era adevărat.

           — Te mai doare? o întrebă el, aplecându-se să îi ridice tricoul.

      Îşi aşeză palmele peste ale lui, ştiind că tricoul era tot ceea ce avea pe ea în acel moment. Ştia că el o văzuse dezbrăcată, dar nu o văzuse dezbrăcată şi conştientă. Nu în prezent.

           — Rhea... Nu ai de ce să te ascunzi. Nu e prima dată când îţi văd corpul.

           — Atunci a fost altceva, şopti ea şi simţi cum obrajii îi capătă culoare.

           — Da, acum arăţi mai bine decât oricând.

           — Vrei să spui că atunci nu arătam bine sau ce? strigă ea indignată, plesnindu-l peste mână.

      Jax începu să râdă.

           — Nu, vreau să spun că atunci aveai paisprezece ani, iar acum ai aproape optsprezece, îi răspunse el calm şi se întinse după paharul de apă. Răsuflă uşurată când observă că nu mai are de gând să o atingă.

Înapoi în trecutUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum